Cu ocazia comemorarii a 24 de ani de la accidentul de la Cernobil, Fundatia TERRA Mileniul III atrage atentia asupra riscului sectorului nuclear printr-o serie de reportaje realizate de studenti in anul al II-lea ai Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea Bucuresti, in locurile din tara afectate de exploatarea uraniului. Green Report sprijina proiectul "UNDER_mine" prin publicarea acestor materiale semnate de Adina Zeldea, Aurelian Timoftescu, Madalina Tichie si Teodora Stefan si coordonate de Madalina Balasescu, cadru didactir FJSC, si Ioana Ciuta, director executiv al Fundatiei TERRA Mileniul III.
„Fostele exploatari de uraniu de la Ciudanovita-Maidan-Lisava pun in pericol viata locuitorilor din zona” – este laitmotivul articolelor din presa referitoare la radioctivitatea zonelor din care s-a exploatat odata uraniu. Pe principiul „nu credem pana nu vedem cu ochii nostri”, ne-am adunat trei fete si un taximetrist insetat de aventura si-am plecat sa exploram „bomba radioactiva din Banat”.
Ca viziune de ansamblu, Ciudanovita este o comuna asezata la poalele muntilor Banatului. Focalizand, Ciudanovita este o comuna asezata la poalele muntilor de steril ce inca mai contin minereu cu o concentratie scazuta de uraniu.
In prima faza, prin anii ’50-’52, minereul de uraniu a fost exploatat de rusi. Le dadeam uraniu in contul datoriilor de razboi. Sovieticii ne dadeau in schimb bani multi. Probabil pentru ca erau constienti ca ce luau din minele noastre valora inzecit. S-a format o colonie pe valea Jitinului. Au construit blocuri, gradinite, scoli, case de cultura, un spital. Oameni din toate locurile tarii veneau sa munceasca aici, motivati de salariile mari. Din ’62-’63, minele au intrat in posesia statului roman, dupa ce au fost stoarse de cel mai bun uraniu. Salariile au scazut apoi.
Pe drum, la cativa kilometri inainte de a intra in comuna, gasim o intrare in galerie. Zona este semnalizata ca fiind radioactiva, „accesul este interzis persoanelor neautorizate”, dar nu pazeste nimeni locul. Ne facem cateva poze in spatele barierelor, nestingherite si libere ca pasarile-cerului.
Indraznim sa intram in galerie si primul obstacol ne apare in cale. Cativa bolovani prabusiti ne opresc inaintarea. Dincolo de ei, apa se aude curgand ca la dus. Pamantul e imbibat. Ne cufundam in noroi. Pericolul cel mai mare al Banatului montan sunt apele de ploaie. Acestea spala minele si ajung in panza freatica, purtand cu ele o importanta cantitate de radiatii ionizate.
Fost inginer geolog la minele din Lisava si Ciudanovita, Valentin Boltres, ne spune ca in urma cu ceva ani, a facut niste analize ale apelor din panza freatica. Arunca niste indicatori si „astepta sa iasa apa pe maidan”. Rezultatul: „Era o fantana care era radioactiva… Dar nu, nu, nu, eu cel putin nu sunt de acord ca acest lucru ar fi putut influenta mult oamenii. Intr-o oarecare masura i-a influentat, insa nu decisiv”.
Tot manate de dorinta de a vedea cat de mult i-a influentat radioactivitatea pe locuitorii comunei Ciudanovita am plecat si noi, asa ca ne continuam drumul.
Ajungem in dreptul unui buncar darapanat. Deschidem usile masinii si un puternic miros de metal greu ne inunda narile. Ulterior, aflam ca acest buncar este cel mai mare si puternic rezervor de radiatii din regiune, cunoscut sub numele de “Buncarul de la Gara Ciudanovita”. Gara unde a fost 
inaugurata prima cale ferata din Romania, pe 15 decembrie 1863. Uau! Suntem intr-o zona in care potentialul turistic este la aceeasi cota cu radioactivitatea. Care pe care.
Buncarul nu a fost demolat pentru ca nu s-a putut stabili unde se va duce molozul. Timp de 50 de ani, aici s-a depozitat minereul de uraniu, inainte de a fi incarcat in vagoane si trimis fie la Feldioara, langa Brasov, pentru prelucrare, fie direct la rusi. Peretii grosi ai buncarului au devenit radioactivi si ei.
La tot pasul, dai de tablite care te avertizeaza ca zona este iradiata si ca accesul este interzis persoanelor neautorizate. Pesemne ca localnicii sunt autorizati sa traiasca in mediu radioactiv. Se nasc cu aceasta autorizatie ca si cu cetatenia!
O placuta pe care scrie mare “CIUDANOVITA – Bine ati venit!” ne intampina primitoare, in ciuda privirilor nu foarte ospitaliere ale unor doamne ce stau la o barfa, pe o banca din lemn putrezit. Pe de-o parte si de alta a drumului sunt doar cateva blocuri de locuinte construite de rusi, aflate in stare avansata de deterioare, si alte cladiri-ruina, aproape la pamant. Antenele digitale sunt singurele care dau de gol un peisaj al zilelor noastre. In rest, parca timpul a stat in loc. Imaginea arata saracie lucie. Si tot de asta se plang si locuitorii.
Tanti Veronica a lucrat si ea in mina, mai mult de 20 de ani. Sotul ei la fel. Acum ea are o pensie de 500 RON, iar barbatu-sau – de 800 RON. Dar abia se ajung cu banii. Femeia e ferm convinsa ca nu radioactivitatea i-a imbolnavit, ci saracia: „Viata-i buna, n-avem pensii!!! Aia-i baiul!…” Un batran de 74 de ani, fost miner si el, intervine in discutie: „Nu vorbi de astea, ca meri fetele la Bucuresti si te cheama la audienta si te impusca. Fii atenta ca te inregistreaza si te trimite. Te pune in fata Marii Adunari Nationale”. Zambim si il asiguram pe batranel ca nu suntem turnatoare. Totusi, el continua sa fie secretos. Nu ne spune cum il cheama si nici ce pensie are. In rest, raspunde la toate intrebarile, insetat parca de conversatie. Aflam ca este originar din comuna Tinca, din „partea Orazii”, ca a fost mai intai miner la Baita si ca a venit la Ciudanovita in urma cu 58 de ani. Ne face clasificarea Baitelor, de Hunedoara si de Bihor, si insista ca cea de Bihor e importanta, intrucat de acolo se exploata uraniu. Stie si de mina de molibden de la Arieseni. Ori am dat noi peste un batran miner prea istet si curios, ori mitul ca minerii nu erau informati cu privire la ce exploateaza ar trebui desfiintat. Am verificat informatia si din alta sursa. Pana si fostul inginer geolog Valentin Boltres ne-a spus ca „stia toata lumea ca era periculos. Era secret, dar stia tot satul”.
Si atunci nu ne ramane decat sa ne intrebam ce-i facea pe acei tineri sa-si sacrifice sanatatea, viata, in galeriile intunecoase, cu aer greu de respirat. In viziunea batranului miner, banii. Care erau multi. Insa nu toti minerii s-au imbolnavit de la uraniu: „Acum cu uraniul, nu stiu cum sa va spun eu voua cu radioactivitatea lui. E radioactiv, d-apai mai e si cum isi face omul. Ca sa castigi bani, sa faci casa, sa faci cutare si cutare, trebe sa-ti tragi de la burta. Cand is toate gata, si te duci si tu acasa sa stai cu muierea si cu copiii, ei stau in casa, da’ tu nu mai stai cu ei, stai sub casa, ca esti mort. Apai au fost care au stat aici cu familia, si altfel a fost cu ei… Aveau grija muierile sa mance, ii imbracau, ii ingrijeau… Si astia au trait mai mult. Ca au fost si altii, care munceau, mancau aici la cantina, dar nu era suficient o masa pe zi, si isi luau de la burta ca sa duca la familiile lor. Si cum sa nu te imbolnavesti cand esti nemancat”?
Oamenii din Ciudanovita nu vad in uraniu un inamic. Ni se dau exemple de familii care au ajuns la a treia generatie de urmasi. Cand vine vorba de boli totusi, acestea nu-s putine la numar. Fostul miner ne raspunde ca si cum ar enumera ingredientele unei retete culinare. „O, pai da’ ce boli n-am. Am silicoza. Asta e la plamani. Am si ceva la stomac. M-o operat in 2002. Ca atuncea… mi s-o perforat stomacu’. M-o operat intr-o luna de doua ori. Si acum o duc asa, de azi pe maine. Ma necajesc ca obosesc, dar asta e de la inima. Si poate ca oi avea si diabet.”
Daca Doamne-fereste i se face rau, cel mai apropiat centru medical este la 30 de kilometri, in Oravita, peste munte. Batranul priveste in gol cu nostalgie, si ne spune de spitalul care era in Ciudanovita pe vremuri. Avea peste 20 de medici specialisti, doua blocuri operatorii si sala de nastere. Dar nu numai spitalul era cel mai frumos din zona pe vremea aia. Exista si cinematograf, si magazin universal, casa de cultura, oficiu postal, cantina, bai miniere, trei gradinite si doua scoli. Pe vremea aceea, coloniei Ciudanovita i se spunea Texas. Aici lumea umbla imbracata in blugi. Ciudanovita era un „loc minunat”, asa cum il descrie traducerea sarbescului „ciudesne”. Acum, totul e schimbat in rau. Singurele „afaceri” ale zonei sunt un magazin alimentar cu produse de baza si doua birturi. Pentru toate celelalte nevoi, Oravita este cheia. Oamenii de afaceri nu investesc in zona de frica radiatiilor. De altfel, dupa cum stim, accesul este interzis persoanelor neautorizate.
Ecologizarea zonei este un subiect tabu. Un fost miner, care pazeste o halda de steril ne spune ca „s-au facut niste ziduri cu pietris la bazele haldelor de steril de pe malul raului, dar numai acolo sus”. Localnicii nu stiu foarte multe, dar le surade ideea transformarii Ciudanovitei intr-o zona turistica. Fostul inginer geolog Valetin Boltres este de parere ca doar timpul poate ecologiza suprafata, radioactivitatea uraniului fiind de sute de ani. Insa crede ca zona poate fi turistica inca de acum. El insista ca „oamenii de aici n-au fost mai bolnavi decat alti oameni din alte zone si ca nu s-au nascut copii cu malformatii, asa cum se vehiculeaza in presa. Din ’66 si pana in ’94, cat am stat acolo, n-am vazut niciun om cu malformatii”. Pare-se ca geologul desfiinteaza toate miturile, inclusiv cel unanim acceptat de catre localnici. Se spune ca cine a trait in Ciudanovita si a plecat de acolo, s-a curatat repede. Ca s-a adaptat la uraniu si ca a murit daca a schimbat aerul. Inginerul geolog ne spune ca „e o poveste treaba cu influentele astea. Uite ca eu am plecat de-acolo si n-am murit”.
Localnicilor din Ciudanovita nu le este frica de radioactivitate, dar nici nu le place sa lungeasca vorba prea mult pe tema asta. Batranul miner ne arata nonsalant un firicel de apa ce se scurge din munti pe langa blocurile lor, si se varsa in Jitin. „Apa n-ai ce-i face. E contaminata. Si asta e contaminata. Apa care trece pe aci e din mina. O parte merge la captare la Marila, si o parte vine la noi, la Bradet”. Apoi continua sa ne spuna ca de cand s-au inchis minele, lucratorii tot scot apa din ea, apa pe care „o baga la modul si apoi se scurge aici in rau. Raul se scurge in Caras, Carasul se varsa in Dunare, Dunarea in Marea Neagra s-asa mai departe.” Ulterior, aflam de la fostul inginer-geolog, Valentin Boltres ca „apele care ieseau din mina erau trecute prin statii de epurare, unde, din malul radioactiv, se obtineau turte sau namoluri de uraniu, care erau trimise mai departe la Fagaras, la uzina, pentru preparare. Alea erau turte de uraniu. Scoteau tot uraniul care se gasea in apa. Se depuneau niste namoluri, iar apa iesea curata”. Si ar fi bine sa fie asa… intrucat numai noi, cat am stat acolo cateva ore, am vazut ca apa este jucaria preferata a celor mici.
S-ar zice ca uraniul e la fel de reciclabil precum sticla. Il intreb pe fostul miner care pazeste halda de steril de la Lisava daca acolo se mai gaseste uraniu. „Nu, n-are. E steril Au vrut sa ni-l cumpere francezii acum vreo 10-15-20 de ani. <Pai la ce sa-l foloseasca?> Pai mai face ceva cu el. Dintr-un gram de uraniu, moama-moama. – Si la americani le-am dat, pe timpuri”. Deci sterilul nu e chiar steril, iar omul nostru se cam contrazice. Apoi il intrebam daca l-a afectat in vreun fel uraniul si ne raspunde turuind „nu, deocamdata ma simt bine” in timp ce-si da gluga de pe cap si ne arata ca are par. Si ce par… adevarate bucle. Secretul consta in faptul ca s-a ras de mai mult de 300 de ori pe cap”, dupa cum el insusi spune.
Omul asta pazeste de ani buni halda de steril. Si pare sanatos-tun. Scoala este construita pe o halda de steril. Fundatiile unor case s-au facut din 
halde de steril. Ciudanovita este inconjurata de halde de steril. Si totusi, aici, copiii alearga jucausi, iar batranii stau pe banci in fata blocurilor. Imagini care nu ne pot face sa nu ne gandim ca poate inginerul geolog are dreptate: „Toata treaba asta cu radioactivitate e cum o iei. Pentru ca unii au avut probleme, unii n-au avut probleme. Depinde foarte mult de constitutia omului, de organism. Au fost oameni care au cedat la doua-trei luni de intrare in mina, si au fost oameni care au lucrat 20 de ani in mina si n-au avut nici pe dracu’. Bautura era la loc de cinste, beau in draci. Munca de miner e cum e… Dar traiesc si acum oameni in Ciudanovita si sunt bine-mersi”.
Parasim Ciudanovita luand ultimele cadre de saracie crunta. Vorba lu’ tanti Veronica „Viata-i buna aci, n-avem pensii!!!” e coloana sonora a acestui peisaj. Cu radioactivitatea nu ne-am lamurit inca. Ceva-ceva tot trebuie sa fie, altfel nu putem intelege secretomania autoritatilor si chiar reticenta localnicilor vizavi de acest subiect.
Izolarea comunei Ciudanovita, asezata la poalele muntilor de steril, este cel mai grav lucru pentru locuitorii acelei zone. Ei nu vor sa fie evacuati de acolo. Pentru ca se simt bine. Dar au nevoie de un spital, de un magazin cu haine, de forta de munca. Or nimeni nu va investi intr-o zona in care accesul este interzis persoanelor neautorizate. Nu ne ramane deci decat sa speram ca ecologizarea zonei va avea loc cat mai repede si ca transformarea acesteia intr-una turistica va face din Ciudanovita un „loc minunat”.
