În noul episod al podcastului Green Report – Ghidul simplu pentru a deveni un cetățean activ, moderat de Raluca Fișer, jurnalista Paula Herlo vorbește despre informare, educație și presiune publică ca forme reale de putere civică, într-o societate în care tăcerea devine complicitate, iar democrația se apără prin fapte.
Dincolo de indignare și furie, puterea cetățenilor începe dintr-un loc mai puțin spectaculos: informarea corectă și educația.
Fără ele, presiunea publică rămâne zgomot. Cu ele, devine forță.
În dialogul din podcastul Green Report, Paula Herlo vorbește despre felul în care jurnalismul, educația și reacția publicului s-au legat, în timp, într-un mecanism care schimbă raportul dintre cetățeni și autoritate.
Nu prin gesturi simbolice, ci prin verificare, insistență și refuzul de a accepta explicații goale.
Experiențele discutate arată cum oamenii au început să se uite mai atent la ce li se spune, să compare declarațiile cu realitatea din teren și să ceară socoteală.
De la investiții publice care nu funcționează, până la instituții blocate și sisteme care nu răspund, informarea a devenit primul pas spre acțiune.
În acest context, educația nu mai este doar o temă socială, ci o condiție de funcționare a democrației.
Iar presiunea publică nu apare spontan, ci se construiește, pas cu pas, din cunoaștere, exercițiu civic și curaj.
Cum s-a schimbat relația oamenilor cu puterea și ce instrumente mai au jurnaliștii
Paula Herlo spune că, în cei aproape douăzeci de ani de reportaje, România, te iubesc! a contribuit la o schimbare vizibilă de mentalitate.
Oamenii nu mai privesc autoritatea cu resemnarea de altădată. Nu mai pornesc de la ideea că „oricum nu se schimbă nimic”.
Astăzi, reacția este diferită. Există revoltă, dar este o revoltă informată. Oamenii se uită la lucruri concrete. La o canalizare care a costat cinci milioane de euro și nu funcționează. La o investiție publică și la urmele ei din teren.
„Se uită și văd ce n-a fost făcut”, spune Paula Herlo. Și pun întrebări directe despre cum au fost cheltuiți banii.
În acest context, jurnalismul de investigație a avut un rol clar. A mutat atenția de la promisiuni la rezultate. De la discurs la fapte verificabile. A creat reflexul de a compara declarațiile cu realitatea.
Problema, spune Paula Herlo, este că între timp unele instrumente esențiale au dispărut.
Decizia Curții Constituționale de a face nepublice declarațiile de avere a lovit direct în munca de investigație.
„Declarațiile de avere erau un ingredient extrem de important”, explică aceasta.
Prin ele, jurnaliștii puteau urmări trasee. Ce firme a avut un ales înainte de funcție. Cu cine a fost asociat. Dacă foștii parteneri câștigă licitații publice. Era un mod de a lega date și de a construi dovezi.
Acum, acest lucru nu mai este posibil în mod direct.
Fără acces public, investigațiile se complică. Totul se mută în solicitări oficiale, termene lungi și răspunsuri întârziate.
„Este un instrument care ne-a fost luat”, spune Paula Herlo.
În lipsa declarațiilor de avere, jurnaliștii se bazează pe alte surse. Platformele de achiziții publice. Datele despre firme, acționariat și cifre de afaceri. Informații publice, puse cap la cap.
„Lucrăm doar cu date publice”, subliniază Herlo.
Chiar și așa, lucrurile s-au schimbat de ambele părți. Reprezentanții autorităților sunt mai atenți, mai prudenți, știu să își ascundă mai bine urmele.
Dar și jurnaliștii s-au adaptat.
„Suntem care pe care”, spune Paula Herlo.
Un joc continuu între putere și cei care o verifică, în care regulile se schimbă constant, dar miza rămâne aceeași.
Cum pot ONG-urile să devină relevante și să atragă presa
Paula Herlo spune că presa este interesată de cauze susținute cu nerv, atitudine și curaj în fața autorității. Nu de formule prudente și nici de mesaje diluate.
„Presa e interesată de oameni care nu se tem de autoritate”, punctează Herlo.
Jurnaliștii reacționează atunci când întâlnesc oameni care nu se tem să confrunte puterea și care își asumă public miza unei lupte.
Un ONG are șanse reale să fie auzit atunci când crede cu adevărat în cauza sa și o apără fără ezitare.
Paula Herlo dă exemplul organizațiilor care au intrat în atenția presei prin poziții ferme, inclusiv prin acuzații directe la adresa instituțiilor statului. Când mesajul este clar și documentat, presa devine atentă.
Din experiența ei, autoritățile reacționează mult mai rapid atunci când apare presiunea publică. Procesele, amenințarea cu instanța și expunerea mediatică funcționează.
„Imediat. Imediat se mișcă lucrurile”, spune Paula Herlo.
În schimb, dialogul politicos, lipsit de fermitate, rareori produce efecte concrete.
Un obstacol frecvent pentru ONG-uri este teama. Teama de controale, de blocaje administrative, de pierderea finanțărilor.
Paula Herlo pune sub semnul întrebării această frică.
„Ce poate face statul unui ONG care are toate actele în regulă, bugete transparente, audit și ordine internă?”
În opinia sa, statul are nevoie de ONG-uri, nu invers.
Pentru a fi vizibil, un ONG are nevoie de un caz clar, bine documentat, cu un impact ușor de explicat. Trebuie să demonstreze abuzul, să arate victimele și consecințele.
Fără aceste elemente, cauza riscă să se piardă într-o competiție dură între teme. Sănătate, educație, mediu, cultură, sport. Toate concurează pentru atenția publicului.
Paula Herlo recunoaște că și presa face selecții dificile. Sunt multe cauze importante și nu toate pot fi urmărite. Jurnalistul se va uita însă la potențialul de schimbare.
Dacă o cauză poate produce o modificare reală în societate, interesul apare.
Jurnalista spune că nu este atrasă de acțiuni simbolice fără miză structurală. Plantările punctuale sau acțiunile de igienizare nu sunt suficiente.
Contează misiunea ONG-ului și capacitatea lui de a schimba un sistem, nu doar de a bifa gesturi vizibile.
Un exemplu pe care îl oferă este Ambulanța pentru Monumente, proiect construit de Eugen Vaida și soția sa Veronica, cei care au pus bazele inițiativei și au crescut-o pas cu pas.
Un moment esențial în dezvoltarea proiectului a fost susținerea timpurie a regelui Charles al III-lea, într-o perioadă în care aproape nimeni nu știa de existența Ambulanței pentru Monumente.
Sprijinul a venit inclusiv financiar, prin fundație, și a oferit legitimitate internațională unei inițiative aflate la început.
Paula Herlo povestește că s-a întâlnit cu Eugen Vaida în 2021, în plină pandemie. La acel moment, Ambulanța pentru Monumente era mai vizibilă în presa internațională decât în România. Reportaje BBC, materiale din presa străină, povești despre biserici fortificate salvate.
„Am zis atunci că trebuie să ne concentrăm mai mult ca proiectul să fie cunoscut și aici.”
Astăzi, proiectul a crescut semnificativ. Există filiale în mai multe județe și ambulanțe regionale, dar miza rămâne uriașă.
Patrimoniul construit este într-o stare critică.
„Avem încă 800 de monumente în colaps”, spune Paula Herlo, iar nevoia de intervenție este constantă și urgentă.
Cât despre cum privesc comunitățile inițiativele de genul Ambulanței Monumentelor, Herlo povestește cum se mobilizează comunitatea în perioadele în care sunt consolidate monumentele.
„Vin femei cu gogoși, bărbați care vor să ajute la consolidare. Sunt foarte impresionați că echipa e formată din studenți, mai ales fete care refac monumente.”
Mai mult, după finalizarea restaurării, fie primarul, fie localnicii pornesc inițiative de valorificare a monumentelor prin tot soiul de evenimente organizate în preajma lor.
Fake news și responsabilitatea cititorului
Raluca Fișer, moderatoarea podcastului, spune că presa de astăzi nu mai seamănă deloc cu cea de acum 20 de ani.
S-a schimbat modul în care se face o știre, dar mai ales modul în care informația ajunge la public. În acest context, responsabilitatea nu mai aparține doar jurnalistului, ci și cititorului.
„Când o informație mi se pare prea de tot, simt nevoia să o verific”, spune Paula Herlo. Este primul filtru.
Dacă un titlu șochează, inflamează sau confirmă prea perfect o convingere personală, e un semn de alarmă.
Următorul pas este verificarea sursei primare. Un simplu search poate arăta rapid dacă informația este reală sau falsă. Instrumentele există. Problema este că mulți oameni nu le mai folosesc.
Paula Herlo observă că publicul caută adesea informații care îi confirmă propriile convingeri.
Algoritmii rețelelor sociale accentuează acest fenomen. Te țin într-o bulă de conținut care îți place, îți validează opiniile și îți oferă constant același tip de mesaj.
„Oamenii vor propriul adevăr, nu adevărul”, spune jurnalista.
Diferența o face expunerea la perspective diferite. Urmărește mai multe canale de știri, din unghiuri diferite. Compară. Ascultă.
Când vezi aceeași informație prezentată diferit, bunul simț te ajută să identifici cine minte și cine nu.
Problema devine mai gravă atunci când informațiile sunt preluate din surse dubioase, fără verificare, și transformate în certitudini.
Paula Herlo vorbește despre zonele extreme ale dezinformării, unde teoriile conspirației ajung să fie tratate ca fapte. În aceste cazuri, dialogul devine dificil, uneori imposibil.
Herlo crede că oamenii relevanți, cei care au credibilitate și fac lucruri concrete, ar trebui să intre inclusiv în aceste bule de dezinformare și să le spargă cu fapte.
Nu prin morală, ci prin informație. „Adevărul e unul singur”, spune jurnalista. Acel adevăr bazat pe fapte, documente și realitate verificabilă.
Chiar dacă nu toată lumea vrea să audă acest adevăr, Paula Herlo crede că există o responsabilitate de a-l spune.
Nu pentru a convinge pe toată lumea, ci pentru a oferi repere celor care încă sunt dispuși să caute.
Într-un spațiu dominat de zgomot, verificarea rămâne singurul gest care poate face diferența.
Ce sfaturi are Paula Herlo pentru tinerii care vor să facă jurnalism
Primul sfat este simplu și ferm – Jurnalismul nu se face din birou.
„Du-te pe teren”, spune Herlo.
Fără prezență directă, fără observație la fața locului, nu există jurnalism real, doar conținut.
Al doilea lucru esențial este documentarea. Informația trebuie verificată din cât mai multe surse, până la cel mai mic detaliu. De multe ori, tocmai detaliile aparent nesemnificative scot la iveală povestea adevărată.
„Uneori lucrurile mici sunt cele care duc mai departe investigația”, explică aceasta.
Al treilea sfat, poate cel mai personal, este legat de citit.
„Nu mai poți să scrii fără să fi citit.” Scrisul este un mușchi care se antrenează în timp, iar lectura este baza.
Paula Herlo spune că citește constant nu doar pentru informație, ci pentru stil, ritm și construcție.
„Îți încarci un tip de scriitură, pe care apoi îl treci prin tine, prin experiența ta, prin vocea ta.”
Pentru Herlo, jurnalismul nu înseamnă doar apariția la televizor. Este și scriitură. Este construcție de text. Este rigoare. De aceea o îngrijorează faptul că mulți tineri par să își piardă pasiunea pentru profunzime, descurajați de ritmul alert al știrilor.
O investigație poate dura săptămâni sau luni, iar după publicare, atenția publicului se mută rapid în altă parte.
Paula Herlo nu este critică față de noile generații. Din contră, spune că apreciază faptul că tinerii pun mai mult accent pe viața personală și pe limitele proprii.
„Noi am lucrat în condiții dure. Fără concedii, fără weekenduri, cu stres permanent. Nu cred că a fost sănătos.”
În opinia sa, problema nu este lipsa de implicare, ci un sistem care nu știe să îi formeze și să le transmită miza reală a profesiei.
Pentru Paula Herlo, jurnalismul rămâne un pilon al democrației. Dreptul la adevăr, transparența și verificarea faptelor sunt din ce în ce mai atacate.
Într-un peisaj în care orice influencer sau canal poate inventa informații fără să le dovedească, presa are rolul de a veghea.
În acest context, adaptarea devine inevitabilă. Dacă publicul tânăr este pe TikTok, jurnalismul trebuie să ajungă și acolo.
„Faceți jurnalism pe TikTok”, spune Paula Herlo. Nu ca renunțare la standarde, ci ca formă de adaptare.
Meseria nu se schimbă în esență, dar limbajul și canalele trebuie să țină pasul cu realitatea.
Pentru jurnalistă, soluția nu este abandonul principiilor, ci înțelegerea generațiilor noi.
Jurnalismul nu poate cere sacrificii oarbe, dar nici nu poate renunța la rigoare. Între aceste două lucruri, spune Paula Herlo, trebuie găsit echilibrul.
Educația – o problemă de siguranță națională
Pentru Paula Herlo, educația este punctul din care pornesc cele mai multe vulnerabilități ale României.
„De aici ni se trage tot”, spune aceasta.
Atât lucrurile bune, cât mai ales cele rele. Datele o confirmă.
Aproape 40% dintre absolvenți sunt analfabeți funcțional.
Rata abandonului școlar este printre cele mai ridicate din Uniunea Europeană. Profesorii sunt demotivați, sistemul este fragmentat, iar inegalitățile se adâncesc.
În acest context, educația nu mai poate fi tratată ca o temă sectorială sau ca o problemă strict socială.
Paula Herlo o vede ca pe o chestiune de siguranță națională.
„Când ai 40% dintre absolvenți care nu înțeleg ce citesc, creezi un teren perfect pentru manipulare”, explică aceasta.
Dezinformarea, fake news-ul și radicalizarea nu apar din senin. Ele se sprijină pe lipsa de educație critică.
Un sistem educațional slab produce cetățeni vulnerabili.
Oameni care nu pot evalua informația, nu pot distinge faptele de propagandă și devin ușor de influențat. În timp, aceste vulnerabilități se traduc în instabilitate socială, decizii publice proaste și slăbirea democrației.
Paula Herlo spune că soluțiile există și nu trebuie inventate de la zero. Unele sunt deja vizibile, inclusiv în România.
Dă exemplul unui colegiu tehnic din Pașcani, transformat radical în ultimii zece ani. Prin fonduri europene și management coerent, școala a ajuns să ofere resurse care rivalizează cu cele din învățământul privat.
Roboți, drone, tablete, laboratoare moderne.
Când actualul director a preluat conducerea, media de admitere era puțin peste 5. Astăzi, este peste 9. Copiii vin inclusiv din alte orașe și se mută în Pașcani pentru a învăța acolo.
„În zece ani a făcut dintr-un colegiu tehnic o școală de top”, spune Paula Herlo.
Exemplul arată că schimbarea este posibilă atunci când există viziune, continuitate și autonomie reală la nivel local.
Un rol-cheie îl are directorul de școală. Paula Herlo subliniază importanța formării managerilor educaționali, nu doar a profesorilor. Un director bun poate schimba cultura unei școli, poate atrage resurse și poate construi încredere, chiar într-un sistem rigid.
Educația privată oferă, uneori, modele ale viitorului, dar rămâne accesibilă doar unei părți foarte mici din societate.
Soluția nu este migrarea copiilor către privat, ci transferul bunelor practici către școala publică. Exemplele există, dar nu sunt replicate la scară largă.
Pentru Paula Herlo, orice reformă reală în educație trebuie să pornească de la două lucruri fundamentale:
- resurse;
- cadre didactice.
Profesori bine pregătiți, bine plătiți, respectați și evaluați corect.
Fără aceste condiții, orice altă măsură rămâne superficială.
În lipsa unei strategii pe termen lung, educația va continua să producă efecte în lanț. De la dezinformare și polarizare, până la slăbirea capacității statului de a funcționa.
De aceea, spune Paula Herlo, educația nu este doar despre școli.
Este despre siguranța și viitorul unei societăți întregi.
Când statul nu răspunde, vocea devine instrument
Există situații în care respectarea regulilor nu mai produce niciun efect. Cererile rămân fără răspuns. Sesizările se pierd. Dosarele sunt plimbate.
În acel punct, vocea devine instrumentul principal de presiune, iar expunerea publică, singura formă de apărare.
„Oamenii trebuie să învețe să folosească instituțiile statului și să nu se mai teamă de ele”, spune Paula Herlo.
„Atâta timp cât comportamentul tău îmi produce mie un prejudiciu sau un disconfort, nu există niciun motiv să tac.”
Primul exemplu este cel al copiilor ținuți în condiții improprii într-un spital. Situația era cunoscută, dar ignorată. Abia în momentul în care cineva a intrat, a filmat și a făcut public ce se întâmplă, lucrurile s-au mișcat. Directorul a sunat. Copiii au fost mutați. Cazul a fost rezolvat.
„Nu pentru că le păsa, ci pentru că devenise vizibil.”
Un al doilea caz merge mai departe. Un voluntar care ajuta copii vulnerabili nu primea un aviz legal pentru fabrica lui de peleți și brichete organice.
După luni de blocaj, a decis să acționeze. S-a legat cu cătușe de o țeavă din instituție și a spus clar că rămâne acolo până primește documentul.
„Până nu vii cu avizul pe care trebuia să mi-l dai în 20 de zile, nu desfac nicio cătușă”, povestește jurnalista.
Avizul a fost emis.
Al treilea exemplu este cel al femeii care cerea asfaltarea unui drum. Nu a negociat. Nu a așteptat promisiuni. A dat primăria în judecată. A câștigat. Instanța a obligat autoritatea să asfalteze drumul.
„Dacă nu merge cu vorba bună, faci circ”, spune Paul Herlo.
„Nu ca scop, ci ca instrument. Altfel, nu se întâmplă nimic.”
Atunci când statul nu funcționează, cetățeanul nu trebuie să se retragă, ci să insiste.
Să folosească instituțiile. Să documenteze. Să expună. Să deranjeze.
„Atâta timp cât tu îmi faci mie un rău, eu nu am nicio obligație să te protejez prin tăcere”, spune jurnalista.
„Tăcerea nu e normalitate. Tăcerea e complicitate.”
VEZI AICI PODCASTUL:
CITEȘTE ȘI:
Paula Herlo arată cum investigațiile jurnalistice schimbă legi și sisteme
ONG METEO BN a pus pe picioare o rețea de 35 stații meteo locale
