Urșii care ajung astăzi în localități, în apropierea pensiunilor, restaurantelor sau a gunoaielor ar putea fi, cel puțin în parte, rezultatul unor decizii luate în urmă cu mai bine de 50 de ani. Un nou studiu publicat în revista științifică Ambio arată că modul în care urșii au fost gestionați în perioada comunistă continuă să influențeze felul în care aceștia folosesc astăzi spațiile ocupate de oameni.
Cercetătorii au analizat peste 10.000 de semnalări ale prezenței urșilor în România, în perioada 2019–2024, și au încercat să identifice factorii care îi aduc pe urși în localități și în zonele de la marginea acestora.
Rezultatul principal este surprinzător: prezența urșilor în apropierea oamenilor nu pare să fie explicată pur și simplu prin densitatea populației de urși. În schimb, contează foarte mult accesul la hrană și caracteristicile habitatului, dar și o moștenire a politicilor de management aplicate în perioada comunistă.
Nu doar numărul urșilor îi aduce lângă oameni
Studiul arată că cel mai puternic factor asociat cu apariția urșilor în zonele locuite este ceea ce cercetătorii numesc „wildland-urban interface” – zone în care spațiile naturale și cele construite de oameni se întrepătrund. Cu cât acest tip de habitat este mai prezent, cu atât crește probabilitatea ca urșii să fie întâlniți.
Un alt factor important este cantitatea de surse de hrană care apare din cauza omului. Cercetătorii au luat în calcul, printre altele, containere de gunoi, restaurante, hoteluri, supermarketuri și alte locuri unde poate exista hrană accesibilă.
Cu cât într-o zonă există mai multe astfel de surse, cu atât crește probabilitatea prezenței urșilor. Studiul găsește astfel dovezi în favoarea ipotezei că urșii ajung să se obișnuiască cu hrana furnizată indirect de oameni și să o caute în mod repetat.
Un rezultat important este însă că densitatea urșilor din zona înconjurătoare nu a avut un efect semnificativ asupra probabilității ca aceștia să apară în localități. Cu alte cuvinte, studiul nu găsește dovezi că explicația ar fi pur și simplu: „sunt prea mulți urși și nu mai au loc în pădure”.
Ce legătură are Ceaușescu cu urșii de astăzi
Aici apare partea mai puțin obișnuită a cercetării. În perioada comunistă, urșii erau considerați animale de trofeu și erau gestionați intensiv. Vânătoarea pentru populația generală a fost interzisă între 1963 și 1989, însă elita politică avea acces la partide de vânătoare.
România era împărțită în peste 2.100 de fonduri cinegetice, iar 122 dintre acestea erau rezervate vânătorii de elită. În aceste zone se practica și hrănirea suplimentară a urșilor, pentru creșterea efectivelor și pentru ca animalele să fie atrase în locuri previzibile, unde puteau fi vânate.
Hrănirea nu era o operațiune marginală. Cercetătorii descriu utilizarea unor surse precum porumb, fructe, dulciuri, furaje și chiar carcase de animale.
Politica a avut efect asupra populației: potrivit datelor istorice citate în studiu, numărul urșilor a crescut de la aproximativ 4.000 în 1975 la circa 8.000 în 1989. Cercetătorii menționează că, în aceeași perioadă, Nicolae Ceaușescu și elita politică ar fi împușcat aproximativ 450 de urși.
După căderea comunismului, hrănirea suplimentară a continuat în anumite locuri și s-a extins în alte zone.
Urșii nu uită atât de repede unde au găsit mâncare
Pentru a testa dacă aceste politici istorice mai pot avea efect astăzi, cercetătorii au comparat localizarea semnalărilor recente de urși cu amplasarea fostelor zone de vânătoare ale elitei comuniste.
Rezultatul este semnificativ: în zonele în care habitatul natural și cel uman se amestecă, urșii sunt mai predispuși să apară cu cât aceste zone sunt mai apropiate de fostele teritorii de vânătoare în care se practica hrănirea suplimentară.
În plus, numărul alertelor cu urși într-o zonă scade pe măsură ce crește distanța față de fostele locuri de hrănire. Corelația este statistic semnificativă.
Autorii consideră că rezultatele susțin existența unui efect de lungă durată al „condiționării prin hrană”.
Practic, un animal care, timp de generații, a fost expus unor surse de hrană previzibile asociate cu oamenii poate ajunge să considere spațiile antropizate oportunități de hrănire.
Cercetătorii subliniază însă că nu pot demonstra că fiecare urs care apare astăzi într-o localitate „moștenește” direct un comportament învățat în perioada comunistă. Amplasarea exactă a fostelor puncte de hrănire nu mai este cunoscută în toate cazurile, iar fostele zone de vânătoare erau întinse. Prin urmare, efectul istoric identificat trebuie interpretat cu aceste limite în minte.
Problema nu este doar în pădure. Este și în tomberon
Studiul arată foarte clar că România are în prezent o problemă de acces al urșilor la hrană lăsată în urmă de om.
Restaurantele, hotelurile, gospodăriile, culturile agricole, livezile și deșeurile alimentare pot transforma zonele locuite într-o sursă constantă de hrană.
Iar pentru un urs, hrana ușor accesibilă poate fi mult mai atractivă decât căutarea hranei în pădure.
Autorii spun că aceste surse pot produce două fenomene: food conditioning, adică animalul ajunge să asocieze oamenii și anumite locuri cu hrana, și habituare, adică reducerea reacției de evitare față de oameni. Acest lucru poate deveni un cerc vicios.
Un urs care găsește hrană lângă oameni revine. Prezența lui produce pagube sau îi sperie pe oameni. Toleranța față de urs scade, conflictul crește, iar autoritățile ajung să fie presate să intervină.
Când sunt întâlniți cel mai des urșii
Analiza celor 10.472 de alerte arată și un tipar sezonier și zilnic. Cele mai multe întâlniri au fost raportate la sfârșitul verii și începutul toamnei, perioadă în care urșii intră în hiperfagie și încearcă să acumuleze cât mai multe resurse înainte de perioada de iarnă.
Întâlnirile sunt mai frecvente după-amiaza și seara, când atât urșii, cât și oamenii sunt mai activi. Probabilitatea de a observa un urs crește, de asemenea, în apropierea drumurilor și a zonelor turistice, inclusiv în apropierea restaurantelor și hotelurilor.
Cercetătorii nu spun că soluția este pur și simplu să împușcăm mai mulți urși
Una dintre concluziile importante ale studiului este că dezbaterea despre urși nu ar trebui redusă la numărul de animale care trebuie eliminate.
Autorii recomandă reducerea treptată a hrănirii suplimentare, inclusiv a celei care nu vizează direct urșii, precum hrănirea cu porumb a altor specii, precum și securizarea surselor de deșeuri alimentare.
În paralel, ei recomandă reducerea habituării urșilor față de oameni și educarea populației pentru a evita comportamentele care pot încuraja apropierea animalelor.
Studiul atrage atenția și asupra unei idei mai largi: deciziile de management al faunei sălbatice pot avea efecte care persistă mult după dispariția regimului politic sau a politicii care le-a generat.
În cazul României, cercetătorii susțin că decizii luate în urmă cu peste jumătate de secol încă pot influența astăzi felul în care urșii folosesc teritoriul.
România are o problemă de coexistență, nu doar de efective
România are una dintre cele mai mari populații de urs brun din Europa, estimată de studiul citat la 10.419–12.770 de exemplare. În același timp, conflictele dintre oameni și urși au crescut, iar autorii citează 26 de decese și 274 de persoane rănite în urma conflictelor cu urși din 1995 încoace.
Concluzia studiului este că, pentru a reduce conflictele, managementul trebuie să țină cont nu doar de câți urși există, ci și de ce îi determină să vină în apropierea oamenilor.
Iar răspunsul oferit de date este destul de clar: hrana disponibilă în spațiul uman, obișnuirea cu prezența oamenilor și, posibil, o moștenire comportamentală a deceniilor în care urșii au fost hrăniți sistematic în anumite zone.
„Moștenirea” lui Ceaușescu, în acest caz, nu este una politică. Este una ecologică.
Iar cercetătorii avertizează că exact aceeași logică funcționează și în prezent: deciziile pe care le luăm astăzi pot continua să modeleze comportamentul animalelor timp de decenii.
Studiul „Legacies of historical population management shape contemporary bear use of anthropogenic spaces” a fost publicat la 19 august 2026 în revista Ambio, editată de Springer Nature. Cercetarea a fost realizată de Catalina Munteanu, Mihai Daniel Nita, Ana Stritih, Simone Roverelli, Benjamin Michael Kraemer, Ovidiu Ionescu, Ilse Storch și colaboratorii lor.
CITEȘTE ȘI:
EXCLUSIV: Curtea de Apel București a suspendat vânătoarea în Pădurea Băneasa
Sute de întâlniri cu urșii și zero atacuri. Cum se protejează rangerii și fotografii de natură?
