Consumul de apă a depășit capacitatea de refacere a naturii în tot mai multe regiuni ale lumii. Un raport ONU arată că pierderea a circa 410 milioane de hectare de zone umede și declinul a 70% dintre pânzele freatice majore marchează intrarea într-o fază de „faliment global al apei”.
Aprovizionarea cu apă nu mai ține pasul cu ritmul consumului. Râuri, lacuri, straturi acvifere și rezervele naturale care susțin ciclul apei se epuizează mai repede decât le poate regenera natura.
Un raport al Organizația Națiunilor Unite arată că vocabularul folosit până acum nu mai descrie corect realitatea. Iar o parte semnificativă a sistemelor hidrice globale a intrat într-o zonă de degradare ireversibilă.
De la „stres hidric” la „faliment hidric”
Raportul realizat de Institutul Universității Națiunilor Unite pentru Apă, Mediu și Sănătate susține că termenii „stres hidric” și „criză a apei” au fost formulați ca avertismente pentru un viitor încă evitabil.
Între timp, lumea a intrat într-o „nouă fază”, în care multe sisteme hidrice s-au degradat iremediabil.
Pentru a descrie această situație, cercetătorii propun termenul de „faliment hidric”.
Acesta desemnează o stare în care consumul de apă, pe termen lung, depășește capacitatea de reînnoire a resurselor și produce daune atât de profunde încât nivelurile anterioare nu mai pot fi restabilite într-un interval rezonabil.
Semnele falimentului se văd deja în geografie
Efectele nu mai sunt abstracte. Raportul indică retragerea marilor lacuri și creșterea numărului de cursuri majore de apă care, în anumite perioade ale anului, nu mai ajung să se verse în mare.
Zonele umede dispar pe scară largă.
Aproximativ 410 milioane de hectare, o suprafață comparabilă cu cea a Uniunii Europene, au fost pierdute în ultimele cinci decenii.
În același timp, aproximativ 70% dintre principalele pânze freatice utilizate pentru apă potabilă și irigații se confruntă cu un declin pe termen lung.
Miza umană și economică a apei
Autorii raportului leagă falimentul hidric de riscuri directe pentru hrană, economie și stabilitate socială.
Agricultura utilizează aproximativ 70% din apa dulce extrasă la nivel global. Iar o mare parte din producția alimentară depinde de resurse de apă deja instabile.
Estimările citate de ONU indică faptul că aproximativ 4 miliarde de oameni se confruntă cu penurie severă de apă cel puțin o lună pe an.
În același timp, peste 75% din populația lumii trăiește în țări considerate nesigure din punct de vedere hidric.
Pierderile economice asociate degradării resurselor de apă și sol sunt evaluate la sute de miliarde de dolari anual.
„Ziua Zero”, tot mai frecventă în orașe
Crizele de tip „Ziua Zero”, când cererea de apă depășește resursele disponibile. Populația este obligată să raționalizeze strict consumul, devin tot mai frecvente în orașe.
Schimbările climatice agravează problema.
După 1970, peste 30% din masa glaciară mondială s-a pierdut.
Diminuarea aportului de apă provenit din topirea sezonieră a zăpezii afectează sute de milioane de oameni care depind de aceste surse.
În mediul urban, infrastructura subdimensionată și pierderile din rețele amplifică rapid șocurile hidrice.
Ce spun autorii raportului
Consecințele sunt vizibile pe fiecare continent locuit, chiar dacă nu toate țările se confruntă simultan cu penurie severă de apă.
„Acest lucru ne avertizează că multe sisteme din întreaga lume se află deja în situație de faliment”, a explicat Kaveh Madani, autor al raportului și director al institutului ONU.
„Să recunoaștem această realitate dură acum, înainte de a provoca daune ireversibile”, a adăugat acesta, subliniind necesitatea revizuirii politicilor de gestionare a apei.
Raportul a fost salutat și de WaterAid. Directorul general al organizației, Tim Wainwright, a declarat că analiza „scoate în evidență o realitate dură: criza globală a apei a ajuns la un punct fără întoarcere”.
Ce propune ONU: administrarea falimentului hidric
În fața acestui tablou, raportul propune o schimbare de paradigmă. De la reacții punctuale la crize, către administrarea explicită a „falimentului hidric”.
Aceasta presupune:
- limite clare de extragere;
- protejarea capitalului natural care susține ciclul apei, acvifere, zone umede, soluri, râuri, ghețari;
- politici adaptate pentru a proteja comunitățile vulnerabile.
Situația României: aproape de pragul de stres hidric
România nu se află într-un scenariu de tip „Ziua Zero” la scară națională, dar datele recente indică o vulnerabilitate structurală.
Resursele regenerabile de apă pe cap de locuitor se situează în jurul valorii de 1.800-2.200 metri cubi pe an, în funcție de an și metodologie.
Pragul de stres hidric pe cap de locuitor utilizat la nivel internațional este de 1.700 metri cubi.
Această poziționare face ca secetele repetate, mai ales în sud și est, să genereze rapid presiuni asupra agriculturii și alimentării cu apă a orașelor.
Dependența de Dunăre și de câteva bazine interne majore amplifică expunerea în perioadele de secetă regională extinsă.
Infrastructură, pierderi și acces inegal
La presiunea asupra resursei se adaugă problemele de infrastructură.
România are una dintre cele mai scăzute rate de conectare la rețele publice de alimentare cu apă din Uniunea Europeană, în jur de 57% din populație.
Datele privind dezvoltarea durabilă arată că aproximativ 82% dintre locuitori folosesc servicii de apă potabilă gestionate în siguranță. Diferența reflectă decalajele dintre zonele urbane și rurale.
Pierderile din rețelele de distribuție și infrastructura îmbătrânită reduc și mai mult volumul de apă care ajunge efectiv la utilizatori.
În acest context, România intră în discuția globală despre falimentul hidric nu prin lipsa absolută a apei, ci prin combinația dintre resurse limitate pe cap de locuitor, variabilitate climatică și un sistem de gestionare care pierde apă înainte ca aceasta să fie folosită.
CITIȚI ȘI:
A mai rămas o zi până la Gala Green Report: Ce proiecte au intrat în cursă
