În noul episod al podcastului Green Report – Reciclare pe hârtie, deșeuri pe câmp, Roxana Puia explică de ce educația ajunge constant doar la o minoritate, ce a funcționat în cazul SGR și de ce, fără o campanie națională coordonată de stat, colectarea deșeurilor electrice și electronice nu poate deveni un comportament de masă.
Deșeurile electrice și electronice nu lipsesc din discursul public, dar rămân absente din comportamentele cotidiene.
Campaniile se succed, mesajele se rafinează, însă rezultatele rămân limitate.
Diferența dintre ce funcționează în cazul ambalajelor și ce eșuează constant la DEEE nu ține de bunăvoința oamenilor, ci de arhitectura sistemului.
Educația, oricât de bine formulată, nu poate produce schimbare fără coordonare instituțională, infrastructură și asumare politică.
Infrastructura lipsește, iar administrațiile locale nu răspund
Centrele de aport voluntar și punctele fixe de colectare sunt încă rare și, în multe cazuri, nefuncționale.
Deși investițiile au fost anunțate sau realizate din fonduri publice, infrastructura nu este, în practică, un sprijin real pentru colectarea deșeurilor electrice și electronice.
„Suntem încă la început”, spune Roxana Puia, descriind un peisaj în care foarte puține astfel de centre pot fi folosite efectiv de populație.
Lipsa parteneriatelor cu administrațiile locale este una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sistemului.
Environ trimite anual adrese tuturor primăriilor din țară, prin care își exprimă disponibilitatea de a colabora, atât pentru înființarea unor puncte permanente de colectare, cât și pentru campanii trimestriale dedicate populației.
Răspunsurile sunt însă excepții. „Se întorc foarte puține”, explică Roxana Puia.
Unul dintre puținele răspunsuri primite a venit dintr-o primărie care a invocat lipsa resurselor și lipsa interesului pentru un astfel de parteneriat.
Motivația reală este, de fapt, lipsa de înțelegere a subiectului.
„Nu înțeleg și nu văd o oportunitate”, spune reprezentanta Environ. Aceasta subliniază că, în aceste condiții, este greu de cerut implicare la nivel local.
Blocajul se propagă în lanț. Dacă administrația locală nu înțelege obligațiile și beneficiile, nu le va susține.
Iar dacă primăria nu este implicată, așteptările de la cetățeni devin nerealiste.
„Cum ai vrea ca primarul să dea suport, dacă el nu înțelege?”, întreabă Roxana Puia, indicând o ruptură între responsabilitățile legale și realitatea administrativă.
Problema este una sistemică. Liderii locali reflectă nivelul de prioritizare al societății din care provin.
Fără asumare politică și administrativă, infrastructura rămâne un concept pe hârtie, iar colectarea se bazează în continuare pe campanii punctuale, fără continuitate.
În lipsa unor decizii ferme și a unei direcții clare, responsabilitatea este pasată în jos, către cetățeni.
Însă fără infrastructură vizibilă și funcțională, acest transfer de responsabilitate nu poate funcționa.
Responsabilitatea reală, pasată pe lanț până la consumator
Decizia care ar putea schimba funcționarea sistemului nu ține de o măsură punctuală, ci de o asumare pe întreg lanțul.
Nu doar la nivel de cetățean sau administrație locală, ci și în zona producătorilor și a retailerilor, acolo unde responsabilitatea este, în practică, diluată.
„Mi-aș dori o responsabilizare și o implicare pe lanț a tuturor actorilor”, spune Roxana Puia. Aceasta subliniază că dezechilibrul actual pornește chiar din modul în care este înțeleasă responsabilitatea extinsă a producătorului.
În teorie, producătorii răspund pentru produsele puse pe piață până la finalul ciclului de viață.
În practică, responsabilitatea este transferată aproape integral, iar relația directă cu consumatorul final revine retailerilor.
Nici aici lucrurile nu funcționează coerent.
Există, în continuare, refuzuri de preluare a echipamentelor vechi, condiționate de cerințe absurde.
„Să ceri ambalajul original al unei mașini de spălat vechi de zece sau cincisprezece ani este o prostie”, spune Roxana Puia. Această practică alimentează neîncrederea.
Aceasta punctează că oamenii nici nu știu că preluarea este un drept al lor și o obligație legală a vânzătorului.
Consumatorul vede un sistem care vorbește despre sustenabilitate, dar nu funcționează când trebuie.
„Există dorința de a avea parteneriatul cel mai ieftin”, explică reprezentanta Environ.
Puia susține că multe companii tratează obligațiile de mediu ca pe un cost minim de conformare, nu ca pe o responsabilitate reală.
Performanța soluțiilor sau eficiența colectării contează mai puțin decât prețul.
Costurile, un dezechilibru
Un alt dezechilibru major ține de costuri.
Deși responsabilitatea este, formal, a producătorului, costul gestionării deșeurilor electrice este suportat, în final, de consumator.
Timbrul verde este plătit la achiziție, preluat de producător și transferat către organizațiile colective.
„Producătorul nu și-o asumă cu conștiință. O face pentru că trebuie să îndeplinească niște obligații legale”, explică Roxana Puia.
Responsabilitatea rămâne abstractă, iar presiunea financiară nu este resimțită direct de cel care pune produsul pe piață.
Tentativele de a corecta acest dezechilibru au existat, inclusiv prin modificări legislative care au separat categoriile de costuri și au introdus garanții suplimentare pentru organizațiile colective.
Însă cadrul a rămas neclar, iar interpretările diferite au diluat efectul măsurilor. În lipsa unei delimitări ferme, responsabilitatea continuă să fie fragmentată.
Diferența se vede acolo unde producătorii sunt prezenți local, cu angajați, investiții și relații directe cu comunitatea. În aceste cazuri, asumarea este mai vizibilă.
În rest, sistemul funcționează prin delegare și conformare minimă.
Fără date curate, politicile se negociază pe impresii
„Este foarte important să avem acel T0 curat”, spune Raluca Fișer, moderatoarea podcastului, referindu-se la nevoia unui punct de plecare clar, înainte de orice evaluare sau negociere.
Fără date actualizate și comparabile, sistemul pornește dintr-o zonă imprecisă, în care nu este clar ce se măsoară și unde se află, de fapt, realitatea din teren.
Accesul limitat la date rămâne un blocaj major în gestionarea deșeurilor electrice și electronice. Informațiile disponibile sunt vechi și fragmentate.
În lipsa acestui „T0”, politicile publice și intervențiile ajung să se construiască pe impresii, nu pe o bază factuală solidă.
Problema este amplificată de amestecarea indicatorilor. Fluxuri diferite ajung tratate la grămadă, fără distincții între tipuri de deșeuri, comportamente sau contexte locale.
În aceste condiții, comparațiile devin irelevante, iar deciziile se iau fără o înțelegere reală a situației.
Fără un punct zero clar, nici corecțiile ulterioare nu pot fi evaluate corect.
Când nu ai date, campaniile devin teste pe viu
În lipsa unor date solide, campaniile de colectare ajung să funcționeze ca experimente.
Acestea devin singura sursă de feedback despre ce merge și ce nu, dar rezultatele sunt greu de generalizat.
„Nu există o singură campanie care să funcționeze pentru toată lumea”, explică Roxana Puia, subliniind diferențele mari dintre publicuri.
Experiențele din teren arată cât de mult contează contextul și profilul participanților.
O campanie desfășurată în parteneriat cu un festival de new media și tehnologie a produs rezultate peste așteptări.
Accesul gratuit condiționat de predarea unui deșeu mic a fost un mecanism simplu, clar și ușor de înțeles.
În doar câteva zile, punctele de colectare s-au umplut.
„N-a fost nimic complicat, nimic care să ridice semne de întrebare”, spune Roxana Puia.
Rezultatul a fost opus într-o campanie organizată la Arena Națională, deși publicul era mult mai numeros.
Logistica era mai dificilă, stimulentele mai puțin directe, iar participarea redusă.
„Te-ai fi așteptat ca măcar un procent mic din zecile de mii de oameni să vină cu deșeuri. Nu s-a întâmplat”, explică reprezentanta Environ.
Diferența nu a ținut de mecanismul de recompensare, ci de public.
Nivelul de educație, interesul pentru subiect și preocupările cotidiene influențează decisiv răspunsul la astfel de inițiative.
Campaniile adresate unor comunități deja interesate de tehnologie sau mediu reacționează diferit față de cele adresate unei mase eterogene, greu de segmentat.
Educația nu devine mainstream fără un efort național coordonat
Educația contează, dar nu poate funcționa dacă rămâne limitată la o minoritate.
„Nu putem vorbi mereu doar cu 15% din societate”, spune Roxana Puia, avertizând că, în aceste condiții, țintele de colectare rămân imposibil de atins.
Schimbarea de comportament la scară largă cere mecanisme care să ajungă dincolo de publicul deja convins.
Un exemplu funcțional există. SGR a reușit să schimbe rapid comportamente, nu doar pentru că oamenii își recuperează garanția, ci pentru că sistemul transmite un mesaj clar.
Dacă există un efort logistic atât de mare în spate, înseamnă că există un scop.
Modelul, operat de RetuRO, a beneficiat de alinierea producătorilor și retailerilor sub presiunea autorităților și de o expunere națională constantă.
Acest model nu poate fi copiat mecanic pentru deșeurile electrice și electronice.
Tipurile de deșeuri sunt diferite, duratele de viață sunt incomparabile, iar generarea lor este sporadică.
„Nu sunt deloc similare”, explică Roxana Puia, subliniind că încercările de a replica soluții din zona ambalajelor ignoră aceste diferențe structurale.
Ceea ce ar putea funcționa este o campanie națională reală, nu doar una cu acoperire declarată la nivel național.
O campanie derulată sub coordonarea autorităților, cu expunere susținută pe toate canalele, online și offline, și suficient de lungă în timp pentru a produce schimbare.
„Genul de expunere pe care a avut-o RetuRO”, spune Roxana Puia, indicând un reper clar.
Un astfel de demers ar necesita cooperare, nu competiție.
Ar presupune implicarea Ministerului Mediului, a tuturor organizațiilor de transfer de responsabilitate, dar și sprijinul marilor retaileri și producători, pentru o finanțare comună.
În lipsa acestei coordonări, eforturile rămân fragmentate.
„Acționând fiecare separat, la nivel național nu reușim să schimbăm mare lucru”, explică reprezentanta Environ.
Peste această dificultate, se suprapun noile politici europene:
- dreptul la reparație,
- pașaportul digital al produselor
- și obligația producătorilor de a asigura piese de schimb pe termen lung
schimbă logica sistemului.
Reciclarea ajunge ultima opțiune, nu obiectivul principal.
„Reciclarea este ultima etapă, cea mai puțin dezirabilă”, spune Roxana Puia, reamintind ierarhia deșeurilor.
Această tranziție creează tensiuni reale. Organizațiile care trebuie să atingă ținte de colectare promovează, în același timp, reparația și extinderea duratei de viață a produselor. Apar și întrebări nerezolvate.
Ce se întâmplă cu echipamentele reparate și repuse pe piață? Cum se finanțează colectarea lor ulterioară, dacă nu mai generează din nou un cost dedicat?
Există state mai avansate, precum Franța sau Spania, unde stimulentele pentru recondiționare și indexul de reparabilitate sunt deja funcționale. Dar și acolo apar limite.
Lipsa tehnicienilor, dispariția atelierelor de reparații și creșterea complexității produselor complică aplicarea acestor politici.
Chiar și obligația ca, din 2027, bateriile să devină din nou detașabile va necesita o adaptare atât din partea industriei, cât și a consumatorilor.
Toate aceste schimbări se produc într-un context globalizat, în care tot mai multe produse ajung pe piața europeană din afara Uniunii Europene.
Fără o educație susținută, coordonată și adaptată noilor realități, mesajele rămân fragmentate. Iar comportamentele se schimbă lent, indiferent de cât de ambițioase sunt obiectivele.
VEZI AICI PODCASTUL:
CITIȚI ȘI:
Ținte europene, piața neagră și neîncrederea în reciclarea DEEE
