În podcastul Green Report – Ghidul simplu pentru a deveni un cetățean activ, moderatoarea Raluca Fișer discută cu Paula Herlo despre investigații care au dus la legi schimbate, instituții mișcate și presiune publică reală.
Investigațiile nu apar din planuri teoretice, ci din întrebări puse la timp și din refuzul de a renunța.
Într-un dialog direct, Paula Herlo explică de ce jurnalismul de investigație înseamnă revenire, documentare solidă și capacitatea de a urmări consecințele, chiar și atunci când miza devine incomodă pentru putere.
Cum a ajuns Paula Herlo în jurnalismul de investigație
Pentru Paula Herlo, jurnalismul de investigație nu a fost o alegere făcută de la început. Nu a intrat în presă cu gândul de a face anchete sau de a expune sisteme corupte.
Direcția s-a conturat treptat, din munca de teren și din nevoia de a spune povești mai ample.
Un moment-cheie a fost campania „Tu știi ce mai face copilul tău?”, realizată la Pro TV, despre copiii rămași acasă, cu părinți plecați la muncă în străinătate.
Materialul a fost premiat cu un Emmy, cu o săptămână înainte de lansarea emisiunii „România, te iubesc!”.
La acel moment, nimeni din echipă nu își propusese să facă jurnalism de investigație.
Emisiunea a pornit ca un spațiu pentru reportaje mai lungi. Subiecte care, în jurnalul de știri, nu aveau timp să fie dezvoltate.
Reportaje sociale, campanii de mediu, materiale despre copii vulnerabili și despre sistemul de sănătate.
Investigația a apărut ulterior, odată cu experiența și cu asumarea unor întrebări mai incomode.
Paula Herlo spune că a fost nevoie de timp și de curaj. La început, confruntarea directă cu autoritățile era dificilă.
Ideea de a intra în biroul unui primar și de a pune întrebări incomode venea cu multă reținere.
Astăzi, lucrurile stau diferit. Expunerea publică și exercițiul constant au schimbat raportul de forțe, iar confruntarea a devenit parte din meserie.
Jurnalismul de investigație, în cazul ei, nu a fost o intenție declarată, ci rezultatul unui parcurs. Al unor reportaje care au cerut mai mult context și al unor fire care, odată prinse, nu au mai putut fi lăsate.
Cum știi că ai ajuns la un punct sensibil
Pentru Paula Herlo, momentul în care nu mai este dorită într-un loc este un indiciu clar că investigația atinge un punct sensibil. Reacția autorităților devine, de multe ori, primul semn că subiectul deranjează.
„Dacă nu mă vor acolo, e cel mai bine. Sunt unde trebuie”, spune jurnalista.
Aceasta explică faptul că își dă seama foarte repede dacă cineva ascunde ceva, uneori din primele secunde ale întâlnirii.
Indicatorul principal este atitudinea. Felul în care este privită. Tensiunea vizibilă. Ezitarea sau rigiditatea din reacții. Nu este vorba despre emoția firească a cuiva neobișnuit cu prezența camerelor. Aceea este ușor de recunoscut.
„Îmi dau seama când un om ascunde ceva, pentru că are un tip de reacție pe care nu poți să-l ai altfel”, explică Paula Herlo.
Pentru Herlo, aceste semnale funcționează ca o confirmare. Investigația merge în direcția corectă, iar întrebările sunt puse unde trebuie.
Investigația care a schimbat un sistem – Registrul donatorilor de măduvă osoasă
Una dintre puținele situații în care simte că munca ei rămâne „pentru totdeauna” este legată de registrul donatorilor de măduvă osoasă.
O investigație care a pornit dintr-o revoltă personală și dintr-o informație aflată întâmplător, în afara României.
„Registrul donatorilor de măduvă s-a născut dintr-o revoltă personală. Dintr-o informație pe care am aflat-o absolut întâmplător în Spania și care a crescut pentru că nu m-am lăsat”, spune aceasta.
La început, nimeni nu a luat-o în serios. Paula Herlo povestește că a mers la un mare profesor hematolog și i-a spus direct ce aflase.
„Știți că nu avem registru. Știți că nu puteți să faceți transplant de măduvă de la donatori neînrudiți.”
Răspunsul a fost sec. „Așa, și…? N-au schimbat ăștia lucrurile de atâția ani și credeți dumneavoastră că reușiți?”
Replica Paulei Herlo a venit imediat.
„Păi mor oameni.”
Discuția a dus nicăieri. Paula Herlo spune că a ieșit din biroul profesorului dezamăgită și nervoasă, dar nu descurajată. „Mi-am luat lucrurile și am plecat la o altă profesoară.”
De data aceasta, a găsit pe cineva care a înțeles ce vrea să facă. „Mi-a spus: bine, hai să ne apucăm.” De aici a început lupta cu autoritățile.
Campania jurnalistică a fost lansată în perioada guvernului condus de Emil Boc. La început, Ministerul Sănătății nu a reacționat deloc. Paula Herlo a pus presiune publică și a spus clar ce urmează dacă lucrurile rămân blocate.
„Am zis că, dacă nu se întâmplă nimic, toate reportajele se vor termina cu fotografiile celor din guvern vinovați de moartea acestor oameni.”
La câteva zile după aceste materiale, a fost chemată la minister. I s-a spus că ordinul de înființare a registrului donatorilor de măduvă a fost semnat. În toamnă, registrul a fost lansat, iar oamenii au început să se înscrie ca donatori.
Problemele nu s-au încheiat aici. Deși lansat, registrul nu funcționa efectiv. Motivul invocat era lipsa legislației. „Se scrie legislație”, i se spunea. Termenele se amânau. Trecuse deja un an fără rezultate concrete.
Paula Herlo a revenit asupra subiectului și l-a confruntat direct pe premierul Emil Boc. Au urmat discuții la nivel guvernamental și o ședință cu responsabilii implicați.
Schimbarea decisivă a venit odată cu preluarea Ministerului Sănătății de către Cseke Attila.
„A înțeles din prima despre ce e vorba”, spune Paula Herlo. Ministrul a schimbat persoana care se ocupa de registru și a numit-o pe doamna doctor Dragomirișteanu, descrisă de jurnalistă drept „foarte destoinică”.
Abia din acel moment lucrurile au început să funcționeze.
Campania fusese lansată în 2009, iar registrul a devenit operațional în 2011-2012, când au apărut primii donatori și primele rezultate reale.
Cel mai puternic impact a venit într-o formă personală. Registrul a salvat copilul unui coleg de breaslă. Datorită existenței lui, medicii au putut găsi un donator compatibil în Polonia, iar transplantul de măduvă a fost realizat.
„Aici se închide cercul”, spune Paula Herlo. „Asta îmi dă cea mai mare satisfacție. Că, după toată munca mea de jurnalist, rămâne ceva cu adevărat. Registrul rămâne pentru toți pacienții.”
O lege care ținea copiii captivi în sistem
O altă investigație cu impact a pornit, spune Paula Herlo, tot dintr-o întâmplare.
Inițial, voia să facă un reportaj despre copiii aflați în sistemul de protecție. Documentarea a dus însă în altă direcție.
Problema nu era lipsa părinților adoptatori. Nici dezinteresul societății.
Problema era legea.
Paula Herlo a descoperit că legislația adopțiilor, modificată înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, fusese construită pentru a opri traficul de copii și adopțiile internaționale ilegale.
Scopul fusese atins. Dar prețul era blocarea completă a sistemului.
Legea devenise excesiv de restrictivă. Pentru ca un copil să poată fi adoptat, era nevoie de acordul rudelor până la gradul al patrulea.
Identificarea lor dura luni sau ani. Nu existau suficienți oameni trimiși pe teren. Procedurile se blocau. Între timp, copilul creștea în sistem.
„Ajungea copilul de șase, șapte, opt ani în sistem”, explică Paula Herlo. Iar realitatea era dură. Familiile din România își doreau, în general, copii mici. Copiii mai mari rămâneau blocați.
Nu pentru că nu erau doriți, ci pentru că legea îi ținea captivi.
Investigația a dus la o campanie jurnalistică.
Paula Herlo spune că a fost momentul în care a decis să meargă mai departe decât simpla prezentare a cazurilor. A pus reflectorul pe mecanismul legal care producea această situație și a explicat, pas cu pas, unde se rupe sistemul.
Demersul a avut efect. Legea adopțiilor a fost modificată. Nu definitiv și nu complet. A continuat să sufere schimbări și ulterior.
Dar acela a fost primul pas. Momentul în care a fost scoasă dintr-o zonă de reglementare extrem de rigidă, care făcea mai mult rău decât bine.
Unde se așază mediul între marile probleme ale societății
Paula Herlo vede problemele majore ale societății așezate pe un prim palier clar. Sănătatea și educația. Mediul este o extensie firească a modului în care trăim și ne protejăm viața.
Subiectele de mediu sunt, spune aceasta, printre cele mai bine primite de public.
În special cele legate de păduri.
Reportajele despre tăierile ilegale au generat reacții puternice, vizibile inclusiv în stradă.
Oamenii îi recunosc pe jurnaliști, vorbesc despre subiecte și reacționează emoțional.
Explicația ține de o relație profundă cu pădurea. Pădurea este percepută ca un spațiu personal. Ca ceva ce aparține comunității, copilăriei, memoriei. Când oamenii văd munți sau dealuri rase de copaci, reacția nu este una abstractă. Este fizică.
„Ca un pumn în stomac.”
Această revoltă crește atunci când apare sentimentul de impunitate. Când defrișările se fac pe față, fără rușine și fără teamă. Empatia apare nu doar față de cauză, ci și față de jurnalistul care documentează și își asumă riscuri.
În același timp, Paula Herlo observă o contradicție. În orașe, oamenii se plâng de lipsa spațiilor verzi și de standardele europene privind suprafața de verde pe cap de locuitor.
Dar, spune aceasta, grija pentru copacul de lângă bloc lipsește adesea. Vara, nu îl udă nimeni.
În pădure, la fel. Există o preocupare declarativă, dar mai puțină acțiune directă.
Totuși, conștientizarea a crescut. Mai ales după ce oamenii au început să lege defrișările de inundații.
După ce apa le-a intrat în case, mulți au înțeles că pădurea tăiată din spatele gospodăriei nu este o problemă îndepărtată, ci un pericol direct.
Toate aceste lucruri adunate au alimentat un tip de revoltă care încă există.
Paula Herlo spune că nu își amintește un reportaj despre păduri care să nu fi avut audiență.
Subiectul continuă să atingă un nerv profund al societății românești.
Unde se vede cel mai clar impactul investigațiilor de mediu
Întrebată unde a simțit cel mai puternic impactul investigațiilor de mediu, Paula Herlo răspunde fără ezitare:
„Pădurile.”
Dar nu doar ele. O zonă la fel de sensibilă este poluarea apelor și problema deșeurilor.
Imaginea unui lac plin de gunoaie sau a unui câmp sufocat de deșeuri provoacă o reacție imediată.
„Te cutremură”, spune aceasta. Nu este o problemă abstractă, ci una vizibilă, care lovește direct în percepția de normalitate.
Paula Herlo dă un exemplu recent. O postare despre un câmp plin de gunoaie, într-o zonă din apropiere de Drobeta-Turnu Severin.
O postare publicată de colegul jurnalist Alex Dima, nu într-un material TV, ci pe o pagină personală.
Reacția a fost imediată. Primarul s-a mobilizat rapid, a adunat oameni și a curățat zona.
„I s-a făcut rușine”, spune Paula Herlo. Rușine că, în 2025, este nevoie de un jurnalist care să arate mizeria ca autoritățile să reacționeze.
Întrebarea pe care o pune este simplă:
„De ce trebuie să vină cineva din afară ca să semnaleze o problemă evidentă? De ce nu o văd cei care administrează locul?”
Diferența apare, spune Herlo, atunci când intervine presa. Dacă un activist de mediu sau un ONG semnalează aceeași problemă, reacția autorităților este adesea una de indiferență.
Uneori, chiar de respingere. „Nu generalizăm”, precizează Paula Herlo, „dar de multe ori asta este reacția.”
Frica apare în momentul în care intervine mass-media. Teama de expunere. Teama că informația ajunge mai sus, la partid, la conducere, la alte instituții.
O frică ce declanșează, brusc, acțiunea.
Paula Herlo vorbește și despre rolul ONG-urilor. Spune că acestea au, în realitate, o putere mare. Dar este o putere care vine la pachet cu resurse, cunoștințe juridice și multă determinare. Procesele durează ani. Costă bani și energie. Nu oricine își permite acest drum.
Din experiența sa, dialogul bazat doar pe bunăvoință nu mai este suficient.
„Dacă nu ne înțelegem cu vorba bună, te dau în judecată!”, spune Paula Herlo.
Presiunea publică, expunerea și, uneori, amenințarea cu instanța au devenit instrumente necesare pentru ca instituțiile statului să se miște.
Cât de periculos este jurnalismul de investigație
Paula Herlo spune că riscul există, dar forma lui depinde mult de context. Contează enorm televiziunea pentru care lucrezi. O redacție puternică oferă protecție.
Nu a primit amenințări directe cu moartea. Au existat amenințări cu procese. „Le-am spus că abia aștept să ne vedem la tribunal”, spune aceasta.
Explicația este simplă. Investigațiile sunt susținute de documente solide. „Sunt atât de blindată pe ce spun, încât n-au nicio șansă.”
Un proces ar însemna doar prelungirea subiectului și mai multă atenție publică asupra neregulilor.
Au existat însă situații tensionate pe teren. Momente în care rude ale unor politicieni sau oameni vizați de anchete au încercat intimidarea. Apariții neașteptate. Presiune. Mesaje de tipul „știm cine ești” sau „te căutăm până la rudele de gradul patru”.
Paula Herlo spune că aceste tentative au un efect invers. Dacă atingi un jurnalist, nu rămâne singur.
„Nu faci decât să-i întărești pe ceilalți. Poate pe încă 20 de jurnaliști.”
Diferența apare atunci când nu ai în spate o instituție media mare. Acolo lucrurile devin cu adevărat complicate.
Paula Herlo vorbește despre cazul Emilia Șercan, pe care o admiră profund. După investigațiile despre plagiate, aceasta a fost victima unui abuz grav. Fotografii personale au fost scoase din calculator și făcute publice. Dosarul a fost închis.
Emilia Șercan a protestat zile întregi, singură, în fața Parchetului. Ulterior, jurnaliștii de investigație au mers să o susțină public.
Pentru Paula Herlo, acel caz arată limitele protecției instituționale.
Statul a demonstrat cât de ușor poate eșua în protejarea unui jurnalist. Chiar și a unuia cunoscut. Chiar și atunci când probele sunt evidente.
Cu toate acestea, investigațiile nu vin doar din redacții mari. Paula Herlo subliniază rolul redacțiilor mici, finanțate din donații și granturi.
Cazul azilelor pentru vârstnici, documentat de jurnaliști independenți, a dus la demisia Gabrielei Firea.
O investigație realizată de Recorder, împreună cu Ovidiu Vanghele, a zguduit administrația din Sinaia, primarul Vlad Oprea fiind de neclintit anterior investigației.
Sunt redacții mici, cu bugete fragile, care au reușit să schimbe destine politice și administrative.
Nu pentru că ar fi fost protejate, ci pentru că jurnaliștii au fost extrem de pasionați și perseverenți. „Doar jurnaliștii foarte pasionați pot face asta”, spune Herlo.
Este o meserie care vine cu presiune, frică și vulnerabilitate. Dar și cu momente rare în care adevărul schimbă ceva real.
Continuitatea investigațiilor și presiunea care produce schimbare
Jurnalismul de investigație nu se termină în momentul difuzării. „Șeful comunicării este tot investigația”, spune Herlo.
Atunci când un sistem eșuează, răspunsul nu este uitarea, ci revenirea asupra subiectului, cu nume, responsabilități și explicații clare.
Continuitatea este, în viziunea sa, esențială. „Este extrem de important să te întorci. Să arăți ce s-a întâmplat și de ce nu s-a rezolvat.”
Un exemplu este investigația despre Iulian Dumitrescu, prim-vicepreședinte PNL.
Paula Herlo spune că acesta era „destul de low profile”, deși ocupa o funcție importantă în partid.
Documentarea a pornit dintr-o curiozitate legată de un județ sărac și a dus la descoperirea unui mecanism prin care controla județul prin firme și asociați.
„M-am uitat la firmele în care fusese acționar și am constatat că multe erau închise sau radiate. Ultimul proprietar era, de fiecare dată, un cetățean albanez.”
Toți proveneau din același oraș. De aici a apărut întrebarea-cheie.
„Cum se vând toate firmele unor albanezi? Ce se întâmplă acolo?”
Investigația a continuat cu ajutorul unui jurnalist albanez care vorbea română și al unor surse din zona economică.
„Unii nici nu știau că sunt patroni în România.”
Așa a fost documentată o rețea prin care firmele erau transferate formal pentru ca arhivele să dispară și traseele banilor să nu mai poată fi urmărite.
Paula Herlo explică și cum se construiesc aceste investigații. „Trebuie să vorbești cu avocați, cu economiști, cu oameni care știu analiză financiară.”
În acest caz, a discutat inclusiv cu un polițist de la Economic.
„Practic, firma era vândută cu tot cu documente. Dacă te duceai ulterior în control, nu mai găseai nimic”, i-a mărturisit polițistul.
În Călărași, mulți erau convinși că materialul nu va fi difuzat. Se așteptau la presiuni.
„Credeau că e atât de puternic încât va bloca investigația.” Paula Herlo spune că acest lucru nu s-a întâmplat.
„Pe cine să suni? Pe cine să suni, în afară de mine?”
Acționariatul străin și lipsa unui lanț politic de presiune au făcut imposibilă oprirea materialului.
Au existat încercări indirecte. Un fost coleg a refuzat să o sune înainte de difuzare, deși acesta a fost presat. „Le-a zis că nu e bine să sune, că mă enervează mai tare.”
După difuzare, a recunoscut presiunea. „Presiunea a fost pe mine să te caut.”
Continuitatea nu este un exces. Este singura formă prin care investigațiile pot produce schimbări reale, dincolo de scandalul de moment.
VEZI AICI PODCASTUL:
CITIȚI ȘI:
SUMAL – Ministrul Mediului anunță stoparea „metodei offline” de furt de lemn
