Raportarea ESG devine o provocare pentru multe companii, între resurse insuficiente, presiunea lanțurilor de aprovizionare și cerințe tehnice tot mai complexe. La conferința Green Report – „CSRD și Omnibus. De la conformitate la strategie”, discuțiile au arătat cum managementul, consultanții și auditorii încearcă să împace costurile cu responsabilitatea.
Responsabilitatea în raportarea de sustenabilitate este înțeleasă diferit de la o companie la alta.
Unele organizații construiesc proceduri interne, altele reacționează la cerințele partenerilor mari, iar profesioniștii ESG încearcă să țină pasul cu legislația.
În fundal rămân două întrebări simple, dar incomode:
cât din raportare este doar bifă și cât este instrument real de management?
Iar privind spre 2026, cât mai există energie, apetit și resurse pentru încă un val de schimbări?
Clarificarea rolurilor în raportarea de sustenabilitate
Discuția a pornit de la această tensiune între a bifa obligația și asumare, între cost și responsabilitate.
Răspunsul Cristinei Petrescu, TPA România, a venit cu o clarificare rară în piață: recunoașterea limitelor propriei organizații.
TPA a încercat să ofere servicii de raportare de sustenabilitate, într-un moment în care multe companii căutau astfel de furnizori.
Analiza internă a arătat însă cât de complex este procesul. Un raport de sustenabilitate înseamnă colectarea și verificarea datelor, standardizarea informațiilor, definirea politicilor și structurarea indicatorilor.
Toate acestea cer echipe mari, competențe diverse și timp semnificativ, într-un context în care resursele sunt limitate.
„Ne-am dat seama cât este de complex și ce resurse ne sunt necesare și ne-am retras din această zonă”, a spus Petrescu.
Clarificarea este importantă: TPA nu mai redactează rapoarte de sustenabilitate, dar nu a ieșit din ESG. Firma se concentrează pe ceea ce intră direct în competența sa profesională:
„Ce am făcut noi – ne pregătim pentru raportarea de asigurare”, a explicat Petrescu.
Echipa studiază standardele, participă la cursuri organizate de Camera Auditorilor și CECAR și continuă să învețe individual.
Pregătirea vizează și clienții. Tipul de client TPA nu este neapărat compania mare, listată la bursă, care a avut deja nevoie de raportare pentru 2024. Mulți sunt clienți de audit intern, pentru care ESG devine o arie nouă în planurile de audit.
Pentru anul 2025 și anii următori, TPA a introdus această componentă în misiunile de audit intern.
Scopul este să vadă ce politici și proceduri există, cât de pregătite sunt companiile și ce le lipsește.
Unele firme sunt deja mai avansate, mai ales cele parte din grupuri internaționale, unde sustenabilitatea a fost de mult o prioritate. Altele doar bifează pragurile minime.
Raportarea ESG devine în același timp obligație, cerință morală și cost suplimentar.
„Este o activitate și o cerință și obligație morală care vine cu costuri suplimentare”, a sintetizat Petrescu.
De aceea, TPA a integrat testarea procedurilor ESG în auditul intern, pentru a oferi recomandări concrete și a pregăti companiile pentru ceea ce urmează.
Presiunea lanțurilor de aprovizionare asupra companiilor mici
Discuția a ajuns apoi la companiile extrem de sensibile la costuri, cu marje de profit foarte fragile. Multe dintre ele nu au educația necesară pentru a vedea oportunitatea și privesc raportarea doar ca pe un cost.
La aceste companii, cererile de ajutor apar de cele mai multe ori din lanțurile de aprovizionare.
Cristina Petrescu a descris situația frecventă a unui antreprenor dintr-un lanț mai mare:
„Sunt parte dintr-un lanț de aprovizionare mai mare, clientul meu îmi solicită amprenta de carbon sau îmi solicită politica de respectare a drepturilor omului. Ce fac? Vreau să-mi păstrez piața, vreau să fiu în continuare partener de afaceri pentru acest client, te rog să mă ajuți.”
Pentru consultant, provocarea este să înțeleagă foarte bine compania, contextul în care antreprenorul navighează și limitele de cashflow.
Efortul și entuziasmul trebuie canalizate către măsuri care aduc un plus de valoare, nu doar costuri greu de susținut.
„Este o linie foarte fină între un sfat bun și un sfat care te duce într-o zonă negativă de cashflow”, a subliniat Petrescu.
Nu doar firmele mici greșesc. „Vedem și firme foarte mari care au dat greș pe zona aceasta”, a spus Petrescu, arătând că procesul este dificil pentru toți.
Suntem într-un continuu proces de învățare, a adăugat Petrescu, nu doar ca profesioniști ESG, ci și ca societate.
„Cred că școala românească va trebui, cu sprijinul nostru al tuturor, să meargă către zona aceasta de educație.”
Exemplele de sprijin vin și din zona financiară.
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a lucrat cu retaileri mari, ajutându-i pe cei de la Kaufland să găsească, împreună cu producătorii locali, soluții de ambalare mai sustenabile.
Mai recent, banca dezvoltă un proiect pentru Profi, axat pe amprenta de carbon a antreprenorilor locali.
Proiectele înseamnă educație, calcul, raportare și monitorizare, astfel încât companiile mici să își înțeleagă impactul.
„Partea aceasta de instruire va exista pentru companiile mai mici care fac parte dintr-un lanț, dar cei care sunt încă în afară cred că rămân un pic în spate”, a punctat Petrescu.
Întrebarea a devenit inevitabilă:
Cum facem să nu lăsăm pe nimeni în urmă și cum garantăm calitatea serviciului primit de la un consultant pe sustenabilitate?
Instrumente gratuite și rețeaua Enterprise Europe Network
Răspunsul Cristinei Bălan a pornit de la informațiile deja existente în spațiul public.
„Căutăm informații, sunt publice”, a spus aceasta. De ani de zile, consultanții sunt criticați, iar responsabilitatea le este adesea atribuită integral.
În paralel însă, Comisia Europeană a pus la dispoziție numeroase instrumente și ghiduri pentru companii.
„Ce s-a întâmplat în ultima perioadă la nivel de schimbare legislativă și ce se va întâmpla în continuare, pentru că asta e ce face Comisia Europeană, este să pună la dispoziție tot felul de instrumente, să dezvolte ghiduri și tot ce vrem și nu vrem, astfel încât cei mici sau cei mari să le poată folosi fără consultanți.”
Aceste resurse permit firmelor să înțeleagă, să testeze și să continue pe cont propriu, dacă există timp și interes intern.
Pentru IMM-uri există, încă din 2007, o rețea dedicată: Enterprise Europe Network.
„Este cea mai mare rețea creată și susținută de UE, tocmai ca să ajute IMM-urile”, a amintit Bălan.
Prioritățile rețelei se schimbă în funcție de legislație și de nevoile pieței, pe baza unui dialog constant cu companiile.
Bălan a menționat și implicarea personală:
„De luni am devenit membru în rețeaua asta, într-un grup care se cheamă Simplification, așa că veți conta pe mine să mai vin să vă mai rog să-mi spuneți cum funcționează lucrurile în realitate.”
Instrumentele există, dar problema rămâne timpul.
„Genul ăsta de instrumente sunt la liber, doar că trebuie timp”, a spus Bălan.
Cineva din firmă trebuie să primească timp pentru a studia și a vedea ce se potrivește cel mai bine companiei. „Nu e suficient să-i punem o linie acolo la descrierea jobului”, a avertizat aceasta.
Dacă acest timp nu există, companiile ajung la consultanți.
„În ultima vreme au apărut foarte mulți specialiști în raportare, e plin de ei, și lumea îi crede”, a adăugat Bălan ironic.
Aceasta a subliniat însă că există și consultanți care „muncesc și trag și le cresc dioptriile”, preocupați să nu complice inutil lucrurile.
Acești profesioniști pot spune unei companii: „Nu te duce în zona asta, că nu ai nevoie de asta, te complici.”
Bălan a dat și un exemplu de autogol reputațional.
„Îmi pare rău să spun, în clipa în care o ditamai compania își pune în raportul de sustenabilitate, și dă numele ONG-ului cu care a făcut raportul și cincizeci de pagini mai încolo apare că noi am sponsorizat ONG-ul respectiv… păi mă scuzați, dar asta se cheamă autodenunț”, a spus aceasta.
Etica auditorilor și rolul experților independenți
Cristina Petrescu a revenit la tema eticii profesionale din perspectiva auditorilor.
„Profesia noastră este guvernată de un cod de etică.”, a subliniat aceasta.
Societățile de audit au nevoie de certificări și se bazează pe munca unor experți acolo unde nu au competență directă.
Acest lucru nu este nou. Situațiile financiare au inclus întotdeauna, pe lângă date contabile, și date nefinanciare.
Auditorii au fost nevoiți să testeze astfel de informații și înainte, chiar dacă nu erau în aria lor de expertiză principală.
„Auditorul nu este o persoană polivalentă, nu cunoaște absolut tot”, a explicat Petrescu.
Ceea ce cunosc auditorii sunt procedurile de testare și modul în care funcționează companiile auditate.
Atunci când decid să se bazeze pe munca unui consultant, de exemplu pentru calculul amprentei de carbon, trebuie să verifice două lucruri. Expertul trebuie să fie independent și să aibă un comportament etic.
Doar astfel raportarea de asigurare poate fi credibilă.
Alegerea consultanților și presiunea reputațională
Întrebările moderatoarei Raluca Fișer, președinta Asociației Green Revolution, au mers apoi spre mentalitate și asumarea responsabilității:
- Cine trebuie să își asume deciziile în ESG?
- Cum îți alegi partenerii și cum te asiguri că ai făcut diligența necesară?
Alex Airinei, Roca Investment, a pornit de la impactul reputațional al raportării.
„Tot ce faci, tot ce scrii se publică. Piața reacționează, la companiile mari cu atât mai mult”, a spus acesta.
Roca a început drumul către consultanți prin parteneriate, participare la evenimente și discuții cu diferiți furnizori.
Compania lucrează cu consultanți pentru că relațiile cu băncile și stakeholderii externi includ tot mai multe cerințe de raportare.
„Mergem în zona de consultanți pentru că atunci când lucrezi cu foarte multe bănci sau stakeholderi din afară, fonduri de investiții din afară, se uită în zona reputațională”,
a explicat Airinei.
Pentru proiectele strategice, de exemplu cele de economie circulară, Roca preferă consultanții de tip „butic”.
„Încercăm să externalizăm către ‘buticuri’ pentru că oamenii aceia înțeleg cuvântul și are sens să vorbești cu ei, cu tot respectul pentru zona de Big Four”, a spus acesta.
Airinei a adăugat că ar fi nevoie de mai multe inițiative din zona de butic „decât de cei care ling hârtii”.
După o perioadă cu bugete mari pentru consultanță, compania își regândește însă abordarea.
„Astăzi avem și o dorință de a ne asuma cât mai mult intern, e și un raționament de cost, având în vedere cât am cheltuit”, a spus Airinei.
Obiectivul este clar: „Vrem să mergem cu finanțarea respectivă către zona de implementare.”
Fiecare companie din grup își alege câte un proiect de economie circulară, pentru a avea rezultate concrete în raportare.
„Avem două astfel de proiecte”, a subliniat acesta.
Scopul este mutarea costurilor din consultanță de compliance în implementare efectivă.
Realitatea economică, înaintea textului legislativ
Perspectiva unei companii listate la bursă a fost prezentată de Oana Niculae, Aquila.
„Și pentru noi, ca firmă listată la bursă, a fost important să nu bâjbâim și să înțelegem exact cum trebuie aplicate regulamentele și cadrul legislativ”, a spus aceasta.
Odată cu listarea la bursă și cu stabilirea strategiei de sustenabilitate, Aquila a apelat la un consultant cu care colaborase anterior pe partea financiară.
Pentru companie a fost mai ușor ca echipa de audit de sustenabilitate să vină „la pachet” cu auditorii financiari.
Alegerea consultantului nu s-a făcut doar pe baza certificărilor, ci și a experienței practice.
Contează dacă specialistul înțelege realitatea economică în care operează firma.
Niculae a invocat un principiu clasic din contabilitate, aplicabil astăzi și raportării ESG: prevalența economicului asupra juridicului.
„Adică trebuie să începem să înțelegem realitatea economică din orice activitate, să transpunem cerința legislativă în realitatea economică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă”, a spus aceasta.
Raportarea pentru anul 2024 a arătat cât de greu este uneori acest lucru.
„Cel mai greu lucru a fost să arăți tot timpul această realitate economică pe care anumiți parteneri nu o înțelegeau pentru că nu aveau experiența aceasta practică. Este diferită de textul legislativ”, a explicat Niculae.
Concluzie
Tabloul rezultat din discuții este complex. Companiile, consultanții și auditorii navighează între costuri, presiuni comerciale, obligații legale și așteptări sociale crescânde.
Clarificarea rolurilor devine esențială: cine raportează, cine verifică, cine consiliază și cine își asumă decizia finală.
Responsabilitatea nu poate fi externalizată complet.
În final, raportarea de sustenabilitate trebuie să reflecte realitatea economică a fiecărei companii, nu doar conformarea cu un text legislativ sau bifarea unei obligații.
CITIȚI ȘI:
Schimbările CSRD și Omnibus reconfigurează raportarea de sustenabilitate
România își consolidează angajamentele OECD pentru economia circulară
SGR la 2 ani: ce îi lipsește României să devină un exemplu european
