În podcastul „Reciclare pe hârtie, deșeuri pe câmp”, realizat de Green Report, Roxana Puia, director de marketing la Environ, explică de ce România ratează constant țintele de colectare, cum distorsionează piața neagră fluxurile oficiale și unde se rupe legătura dintre politici publice, infrastructură și comportamentul oamenilor.
România colectează mai puțin decât promite și reciclează mai puțin decât raportează.
Diferența dintre obiectivele europene și realitatea din teren nu ține doar de cifre, ci de felul în care sistemul a fost construit și comunicat.
De la ținte greu de atins și formule de calcul discutabile, până la campanii care au pus preț pe deșeuri și au erodat încrederea publicului, gestionarea deșeurilor electrice și electronice rămâne un test nerezolvat.
Discuția aduce în prim-plan nu doar problemele structurale, ci și întrebarea esențială –
Cum poate fi refăcut un sistem care să fie credibil, funcțional și corect pentru toți actorii implicați?
De ce are nevoie Environ de licență și ce s-a schimbat după Brexit
Discuția pornește de la o întrebare tehnică, dar esențială pentru funcționarea sistemului de gestionare a deșeurilor electrice și electronice. Ce este Environ și de ce are nevoie de o licență pentru a opera?
Roxana Puia explică faptul că Environ este o organizație de transfer de responsabilitate, care preia obligațiile legale ale producătorilor și importatorilor de echipamente electrice și electronice.
Majoritatea companiilor active pe piață sunt importatori, iar legislația europeană le impune să asigure colectarea și tratarea deșeurilor generate de produsele puse pe piață.
Activitatea se desfășoară într-un cadru strict reglementat la nivel european, transpus în legislația națională. Este condiționată de obținerea unei licențe de operare emise de Ministerul Mediului.
„Funcționăm în baza unei legislații reglementate foarte bine la nivel european și transpusă la nivel național, și funcționăm în baza unei licențe de operare emise de Ministerul Mediului”, spune Roxana Puia.
Până recent, licențele aveau o valabilitate limitată, de trei ani.
Schimbarea a venit odată cu adoptarea legii care a transpus Ordonanța 5, un proces care a durat aproape un deceniu. Noua reglementare a modificat modul de autorizare a organizațiilor de transfer de responsabilitate.
Începând cu acest an, licența nu mai are termen fix de expirare, dar este supusă unei vizări anuale.
Ordinul de licențiere a fost publicat la finalul anului trecut, pe 31 decembrie.
Criteriul decisiv pentru menținerea licenței rămâne îndeplinirea țintelor de colectare. Evaluarea anuală ține cont de mai mulți indicatori, dar atingerea acestor ținte este centrală.
„Cel mai important, evident, este îndeplinirea țintelor de colectare”, precizează reprezentanta Environ.
Ținte greu de atins și o formulă care nu mai reflectă realitatea
România se află la o rată de colectare de 45,4% a deșeurilor electrice și electronice, potrivit datelor Eurostat pentru 2022.
Nivelul este mult sub ținta europeană de 65%, calculată ca medie a cantităților de echipamente electrice și electronice puse pe piață în ultimii trei ani.
Datele pentru 2023 au fost actualizate în octombrie, însă România nu a raportat.
Diferența dintre țintă și realitate nu este însă o excepție națională. La nivel european, decalajul este generalizat.
Bulgaria, Slovacia și Letonia ating în jur de 30%, iar Cehia se apropie de 61%. Majoritatea statelor membre rămân, în fapt, în jurul vechii ținte de 45%, cea aplicată înainte de modificarea directivei.
Problema nu este doar de implementare, ci și de concepție. Ținta actuală a fost stabilită prin directiva adoptată în 2012, care a oferit două opțiuni de calcul:
- 65% din media vânzărilor din ultimii trei ani;
- 85% din cantitatea disponibilă efectiv pentru colectare.
Cele mai multe state au ales prima variantă, considerată mai ușor de aplicat. A doua presupunea studii ample pentru a estima ce echipamente se află încă în uz sau stocate în gospodării.
„Luăm în calcul ce s-a vândut în ultimii trei ani și nu ne raportăm deloc la durata medie de viață a unui echipament”, explică Roxana Puia.
Această omisiune devine critică într-un context în care aparatele sunt folosite mai mult timp, reparate sau păstrate în locuințe.
În paralel, politicile europene promovează exact contrariul logicii din spatele țintei de 65%. Se vorbește tot mai mult despre prevenire, reparație, ecodesign și creșterea duratei de viață a produselor.
„Asta contravine unei ținte care pune presiune pe scoaterea din uz și reciclarea într-un interval de trei ani”, subliniază reprezentanta Environ.
Pe acest fond, legislația europeană este în curs de reevaluare.
O revizuire a directivei este așteptată până la finalul anului 2026, existând inclusiv discuții ca viitorul cadru să fie un regulament, nu o directivă.
Unul dintre motivele principale este tocmai lipsa de credibilitate a actualei ținte, care nu este atinsă aproape nicăieri.
Schimbările legislative se suprapun cu alte transformări majore, precum introducerea pașaportului digital al produselor, extinderea cerințelor de garanție și noile reguli privind reparabilitatea.
Directivă sau regulament. De ce contează forma legii
Diferența dintre o directivă europeană și un regulament devine esențială atunci când vorbim despre ținte de colectare și aplicarea lor reală.
Directiva lasă statelor membre libertatea de a transpune legislația în funcție de propriile interpretări și capacități administrative. Rezultatul este un mozaic de reguli, ritmuri și excepții care fragmentează piața și afectează comparabilitatea datelor.
Regulamentul funcționează invers. Se aplică uniform, direct, în toate statele membre, fără transpunere națională.
„Regulamentul se aplică la fel în toate statele membre”, explică Roxana Puia, subliniind că această uniformitate reduce diferențele artificiale dintre sisteme și limitează distorsiunile de raportare.
Un precedent există deja în zona bateriilor. Directiva a fost înlocuită cu un regulament european, model considerat relevant și pentru echipamentele electrice și electronice.
Deși cadrul pentru baterii nu este încă pe deplin operațional, actele normative subsecvente fiind în curs de aliniere, schimbarea de abordare este văzută ca un pas necesar.
„Modelul ar fi de replicat și la echipamente”, spune Roxana Puia, indicând că o legislație aplicată identic la nivelul Uniunea Europeană ar putea corecta discrepanțele create de transpuneri naționale diferite.
Bateriile, veriga slabă a tranziției electrice
În cazul bateriilor, diferența dintre ambițiile europene și realitatea din teren este și mai vizibilă.
În 2023, România a colectat sub 30% din bateriile portabile puse pe piață, mult sub ținta europeană de 45%.
Acest decalaj apare într-un moment în care volumul bateriilor litiu-ion crește accelerat, atât în electronicele de larg consum, cât și în sectorul auto.
Problema nu este doar de colectare, ci de capacitate reală de tratare.
România are puține facilități de reciclare pentru baterii, iar investițiile au fost limitate.
„Nu e un business profitabil”, explică Roxana Puia, indicând principalul motiv pentru care infrastructura a rămas subdezvoltată.
Reciclarea bateriilor este un proces costisitor, cu randamente reduse și cu o valoare scăzută a fracțiilor rezultate.
Există câteva capacități funcționale, inclusiv la Buzău, unde se pot recicla anumite tipuri de baterii. Restul ajung la export.
Chiar și acolo unde există infrastructură, eficiența procesului rămâne limitată, iar complexitatea tehnică este ridicată.
Bateriile sunt „foarte problematice” din punct de vedere al tratării, spune reprezentanta Environ.
În ultimii ani, subiectul a ieșit din prim-planul dezbaterii publice, gestionarea bateriilor fiind separată de cea a deșeurilor electrice și electronice, prin organizații dedicate.
Această fragmentare a redus vizibilitatea problemei, deși riscurile au crescut.
Din perspectivă economică, bateriile au, în multe cazuri, valoare negativă.
„Nu vorbim despre vânzarea unei materii prime secundare”, explică Roxana Puia, ci despre costuri asumate pentru a limita impactul asupra mediului și sănătății publice.
Miza principală este neutralizarea riscurilor, nu recuperarea valorii.
Presiunea va crește odată cu primele generații de baterii provenite din vehicule electrice care ajung la finalul ciclului de viață.
În lipsa unor investiții rapide și a unor mecanisme de sprijin, inclusiv publice, România riscă să fie nepregătită pentru această avalanșă.
Materiile prime critice, între reciclare oficială și piața neagră
Echipamentele electrice și electronice conțin resurse esențiale pentru economia europeană. Noul regulament privind materiile prime critice stabilește o țintă clară.
Până în 2030, cel puțin 25% din aceste materii ar trebui să provină din reciclarea deșeurilor.
Presiunea este mare, iar realitatea din România arată un sistem fragmentat, în care o parte semnificativă a fluxurilor scapă controlului oficial.
O bună parte din reciclare se face în afara circuitelor autorizate, cu pierderi majore atât de material, cât și de mediu.
Piața neagră ajunge, în unele estimări, la peste un sfert din total.
„Sunt cei care iau doar ce are valoare și lasă restul la colț de stradă”, explică Roxana Puia, descriind un mecanism care extrage fracțiile vandabile și abandonează componentele periculoase.
Consecințele sunt directe. Spargerea televizoarelor sau a frigiderelor în spații necontrolate eliberează substanțe periculoase în sol și în pânza freatică.
„Este un dezastru ecologic la scară mai mică”,
spune reprezentanta Environ, subliniind că lipsa controlului transformă fiecare astfel de intervenție într-o sursă locală de contaminare.
În contrapondere, organizațiile licențiate sunt obligate să lucreze exclusiv cu operatori autorizați și să respecte standarde stricte.
Environ a derulat, împreună cu coaliția PRODEI și cu Ministerul Mediului, o sesiune de informare dedicată colectorilor, axată pe necesitatea autorizării și a conformării la standardele CENELEC.
În paralel, auditori certificați verifică modul în care operatorii respectă cerințele de mediu și trasabilitate.
Miza nu este doar îndeplinirea unei obligații legale, ci recuperarea unor resurse strategice.
Materiile prime critice nu pot fi securizate printr-un sistem care pierde cantități semnificative în zona informală.
Colectare, nu reciclare. Unde se rupe mesajul public?
Confuzia dintre colectare și reciclare rămâne una dintre cele mai mari probleme ale discursului public. În realitate, populația predă deșeuri, nu le reciclează.
Procesul de reciclare începe mult mai târziu, în instalații industriale, controlate.
„Românul nu reciclează. Românul colectează”, spune Roxana Puia, criticând felul în care termenii sunt folosiți interschimbabil în campanii.
Mesajul „hai să reciclăm” este mai atractiv, mai „cool”, dar creează așteptări false și erodează încrederea.
Când oamenii văd că, în percepția lor, deșeurile „ajung tot la groapă”, reacția este una de respingere.
Neîncrederea s-a văzut inclusiv în cazul SGR, unde funcționarea efectivă a fost pusă sub semnul întrebării de o parte a publicului. Iar suspiciunea s-a transferat rapid și către zona deșeurilor electrice și electronice.
Combaterea acestui tip de percepție este dificilă și presupune mesaje adaptate publicului.
„Nu vorbești la fel cu cineva care are grijile zilei de mâine și cu cineva dintr-un mediu urban, cu venit stabil și nivel de educație ridicat”, explică Roxana Puia.
Campaniile generaliste ratează tocmai această diferențiere și ajung să nu mai convingă pe nimeni.
În lipsa sancțiunilor aplicate consecvent, singurul mecanism care funcționează la scară largă rămâne recompensa.
Environ derulează din 2018 campania „România Reciclează” împreună cu autoritățile locale, inițial bazată pe tichete de masă.
Modelul a funcționat câțiva ani, apoi eficiența a scăzut.
Oamenii au început să negocieze, să compare stimulentele cu alte programe, precum Rabla pentru electrocasnice, iar interesul pentru mesajul de mediu a dispărut.
Tentativa de a schimba abordarea, prin acțiuni de educație ecologică dedicate copiilor și școlilor, a eșuat.
Fără un beneficiu concret, participarea a fost minimă. Chiar și introducerea unor tombole nu a schimbat situația.
„Oamenii vor să știe clar că primesc ceva, nu să depindă de un algoritm”, spune Roxana Puia.
După patru ani de rezultate tot mai slabe, atât ca volume colectate, cât și ca implicare a primăriilor, organizația a revenit la un sistem de recompensare, de această dată împreună cu operatorii de colectare. Rezultatele s-au îmbunătățit. Concluzia este una pragmatică:
Atât timp cât obligațiile legale există și resursele sunt limitate, campaniile trebuie să producă rezultate măsurabile, chiar dacă soluția nu este ideală din punct de vedere educațional.
De ce „zăhărelul” nu construiește încredere
Campaniile bazate exclusiv pe stimulente financiare au produs rezultate pe termen scurt, dar au lăsat în urmă un efect pervers.
Deșeurile au început să fie percepute ca bunuri cu preț, nu ca obligații de mediu.
„Când oamenii îți spun că mai bine le aruncă pe câmp decât să le dea pe 20 de lei, e clar că ceva e stricat”, spune Roxana Puia.
Mesajul transmis, fără intenție, a fost că predarea deșeurilor este o tranzacție, nu un gest de responsabilitate.
Această logică s-a consolidat în timp, alimentată de competiția dintre campanii. Organizații, producători, retaileri și chiar autorități au intrat într-o cursă a recompenselor, fiecare încercând să ofere „puțin mai mult”.
Rezultatul a fost o spirală în care educația ecologică a devenit decor.
„Era doar o spoială”, explică Roxana Puia, arătând că, dincolo de bani, oamenii nu înțelegeau ce se întâmplă cu deșeurile și de ce contează.
Experiența din teren a arătat limitele acestui model. Comunități în care campaniile reveneau periodic nu deveneau mai responsabile. Din contră, așteptau următoarea rundă de recompense.
Când acestea lipseau, interesul dispărea. Tentativele de a schimba paradigma, prin mesaje educaționale sau prin implicarea copiilor și a școlilor, nu au funcționat fără un minimum de stimulent concret.
Problema de fond rămâne lipsa de încredere. Suspiciunea față de sistem apare chiar și în contexte controlate, cum a fost o campanie desfășurată la Arena Națională, unde oamenii priveau punctele de colectare cu reticență, ca și cum „ceva nu e în regulă”.
În astfel de condiții, mesajele abstracte despre mediu sau sustenabilitate nu prind.
Dincolo de comunicare, soluțiile sunt structurale. Oamenii au nevoie să vadă infrastructură funcțională și predictibilă. Puncte de colectare vizibile, recurente, ușor accesibile. Repetiția contează.
„Când vezi de mai multe ori un punct de colectare, începi să înțelegi că un frigider sau un fier de călcat stricat nu se aruncă la gunoi”, explică Roxana Puia.
În paralel, lipsa sancțiunilor rămâne o verigă lipsă.
Fără amenzi aplicate consecvent, responsabilitatea rămâne opțională.
„Avem nevoie și de amenzi, dacă nu ne achităm de obligațiile noastre ca și consumatori”, spune reprezentanta Environ, subliniind că schimbarea de comportament nu poate fi construită doar pe recompense.
Concluzia este una incomodă, dar clară. Sistemul nu poate funcționa doar cu bani și sloganuri.
Fără infrastructură, reguli aplicate și mesaje oneste, încrederea nu se construiește. Iar fără încredere, colectarea și reciclarea rămân simple exerciții de imagine.
VEZI AICI PODCASTUL:
CITIȚI ȘI:
Podcast Green Report | Constantin Damov: „Nu proiectăm doar produse, proiectăm și viitoare deșeuri”
Podcast Green Report: Managementul deșeurilor eșuează la stat, dar funcționează în sectorul privat
