Spațiile verzi se împuținează, se degradează, iar noi respirăm consecințele în fiecare zi. Acest fapt ar trebuie sa reiasă clar din Registrul verde – obligatoriu prin lege din 2007, menit să fie „contabilitatea” parcurilor: arbori, irigații, alei, mobilier, intervenții și trasabilitate. Dar în România, spune Diana Culescu (Asociația Peisagiștilor din România), lipsa acestui instrument înseamnă haos și decizii care nu au la bază date științifice. Riscul este „un atentat la sănătatea publică”.
Despre aceste aspecte a discutat Green Report cu specialista implicată în proiectul Registrul Verde pentru Parcul Kiseleff, o inițiativă a societății civile prin care AsoP a încercat să arate autorităților locale cum ar trebui făcut registrul verde.
La aproape 20 de ani de când Legea 24/2007 obligă administrațiile locale să aibă un Registru al Spațiilor Verzi, Bucureștiul încă se împotmolește într-o confuzie de fond.
Registrul verde este tratat, în capitală, ca un document de urbanism, nu ca un instrument de lucru.
Asociația Peisagiștilor din România (AsoP) a încercat să arate, pe teren, cum o evidență reală și actualizabilă a spațiilor verzi ar trebui să fie ținută. Studiul de caz: Parcul Kiseleff.
„Din motive care ne scapă, la nivelul administrației publice, există o confuzie între registrul local al spațiilor verzi – un inventar care te ajută să gestionezi spațiul verde – și cadastru (care este cu totul altceva)”, spune peisagista Diana Culescu (foto), în interviul acordat Green Report.
„Cadastrul te ajută să știi care este dimensiunea parcului și cine are proprietate asupra terenului.”
Registrul verde nu e PUG, nu e PUZ. E „un program de contabilitate”
Miza registrului verde, spune Diana Culescu, este administrarea: să știi ce ai, unde ai, ce s-a stricat, ce s-a reparat și ce buget îți trebuie, în timp.
„La ora actuală, toate lucrurile sunt blocate, (…) pentru că în loc să considerăm registrul verde ca pe un program de contabilitate, îl considerăm ca pe un fel de PUG sau PUZ, ceea ce nu este”, spune Culescu, referindu-se la situația din București.
În plus, registrul este adesea redus la arbori, deși normele cer mult mai mult. „Cumva greșit este înțeles că registrul verde se referă la arbori. Dacă vă uitați la normele de aplicare, în primul rând, trebuie să existe informații despre vegetație. În al doilea rând, trebuie să ai informații despre o serie de alte elemente”, explică ea. Aceste alte elemente sunt rețele, irigații, dotări, locuri de joacă, bănci, elemente care „au caracteristica de a se schimba în timp” și necesită îmbunătățire.
De aici și critica față de ceea ce, în practică, s-a produs în multe orașe:
„În prezent, în România încercările de a face astfel de registre verzi s-au redus doar la niște hărți.
Ele nu sunt niște documentații dinamice în care toată lumea introduce informații și toată lumea scoate informații.”
Cât costă o „hartă statică” și ce ar trebui să poată face un registru real
Un registru verde funcțional ar trebui să permită ordine de lucru, verificare și trasabilitate. Cine a cerut o intervenție? Cine a executat-o? Ce s-a schimbat? Unde sunt fotografiile „înainte și după”?
„Populația trebuie să aibă acces la aceste informații, pentru că așa și zice legea”, punctează Diana Culescu.
În București, spune ea, exemplul este grăitor: „În municipiul București, s-au dat 2 milioane de euro pe o hartă statică, care are informații din 2011. Din câte am văzut, dă erori atunci când vrei să o mai vizualizezi.” Consecința?
„Sunt arbori mari din București, care n-au fost niciodată trecuți acolo. Și asta dovedește că nimeni nu a trecut pe teren ca să vadă lucrurile respective.”
De ce Kiseleff: parc istoric, „prima grădină publică” și un test de metodă
AsoP a ales Kiseleff pentru că parcul are o valoare aparte, poate fi măsurat și interpretat în mod riguros.
„Este și monument istoric. Este prima grădină publică făcută în București”, spune Diana Culescu.
Fiind monument, „ține de o anumită legislație, nu poți să faci chiar orice, oricând vrei.”
În plus, parcul are o structură istorică de amenajare care se poate pierde în timp. „Parcul a fost gândit cu niște zone de masiv… și niște zone libere, de peluză. Multe din zonele acestea de peluză au fost fie plantate, fie a apărut vegetație spontană acolo. Și atunci ideea inițială a parcului… se pierde.”
Pentru a reconstitui „masivele istorice”, echipa a folosit metode învățate de la specialiști invitați într-o școală de vară. „Specialiștii ne-au învățat diverse metode de a determina cât de mare a fost coroana unui arbore care nu mai există… astfel încât să stabilim care au fost masivele istorice.”
Iar concluzia poate fi incomodă, dar necesară dacă obiectivul e restaurarea imaginii istorice:
„Dacă vrei cumva să revii la imaginea istorică, ar trebui să elimini o parte din arbori.”
Instrumentul folosit: TreePlotter și logica muncii de teren
Pentru registrul-pilot, AsoP a folosit TreePlotter, o aplicație bazată pe abonament, dezvoltată de arboricultori din SUA.
Alegerea nu a fost întâmplătoare, spune Diana Culescu, tocmai pentru că soluția a fost gândită din nevoile terenului: „Ea este dezvoltată de niște arboricultori din Statele Unite… adică niște oameni care știau de ce au nevoie pe teren. Și s-au dus la niște it-iști să le facă această aplicație. Nu invers, cum s-a întâmplat la noi: niște it-iști și gândesc din birou ce-ți trebuie pe teren.”
Un registru bun, explică ea, te ajută să nu irosești timp și energie: „Practic mă faci să stau 20 de minute lângă același arbore, când aș putea să stau doar trei minute lângă el. Asta este doar pentru că nu înțelegi care e fluxul de lucru.”
Și, foarte important, registrul nu înseamnă doar ce se vede la suprafață.
„Sistemul de irigat nici nu e vizibil. L-am căutat și am încercat să înțelegem cum e el făcut și ce ar trebui să adăugăm noi ca elemente în această aplicație.”
În logica unei gestiuni reale, un sistem de irigații ar veni „la pachet cu un proiect”, iar datele ar trebui să arate „unde sunt vanele, de unde pot să întrerup apa” și cum bugetezi reparațiile. „Dacă s-a stricat unul, să știu să menționez acolo și să-mi fac un buget ca să pot să-l repar.”
Ce se întâmplă cu datele
Potrivit Dianei Culescu, instrumentul creat pentru Kiseleff poate fi folosit, temporar, de autorități. „El poate fi folosit acum, până în luna iunie, de orice autoritate locală care își dorește acest lucru.”
Totuși, interesul a fost limitat:
„Noi am invitat administrațiile publice, dar nu prea s-au înghesuit să lucreze cu acest instrument.”
Avantajul major, insistă ea, este portabilitatea datelor. „Pe viitor, datele rămân în format digital… dacă găsești un alt instrument… poți să iei datele și te duci în altă parte. Registrele dezvoltate până acum nu fac acest lucru.”
În București, spune ea, a existat situația în care „până nu s-a plătit licența, cei din primărie nu au putut vedea datele.”
AsoP a realizat și o scanare 3D, cu un nivel ridicat de detaliu: „Am făcut și o scanare 3D în 2024… practic tot ce se poate vedea deasupra solului.”
Datele au fost transmise către autorități: „Am dat deja toate aceste informații către Primăria Sectorului 1. Dacă vor să le folosească, le pot folosi.”
În total, spune ea, pachetul este consistent: „sunt 60 GB de informații.”
Un instrument dinamic
Un registru verde nu trăiește dacă nu e întreținut instituțional, cu oameni care știu ce fac. „Cred că ar trebui să lucreze cu niște profesioniști”, spune Diana Culescu, oferind exemple de practici care golesc instrumentul de sens. „Pe hartă, când apeși pe punctul cu arborele, nu apare ‘nuc’, ci 12356810 și trebuie să cauți într-o listă acel număr.”
În contrapondere, ea descrie ce înseamnă un sistem modern:
- utilizare prin browser („Eu nu trebuie să-mi instalez nimic”),
- date în timp real („nu trebuie să salvezi tot timpul”),
- acces pe orice dispozitiv („tabletă… telefon… calculator”)
- și posibilitatea de a verifica rapid intervențiile: „Pot să selectez date, de exemplu dacă vreau să văd ce lucrări a făcut pe 5 ianuarie firma x.”
La București, responsabilitatea ar trebui să fie clară:
„Legea spune că Primăria Municipiului București trebuie să facă acest registru verde și Primăria trebuie să impună tuturor celor care au legătură cu spațiile verzi să lucreze cu această aplicație, să avem toate datele în același loc.”
Un atentat la sănătatea publică
Dincolo de gestionarea mobilierului urban sau a arborilor, Culescu mută discuția în zona sănătății publice și a riscurilor invazive/toxice, acolo unde lipsa datelor devine periculoasă.
„Dacă primăria nu știe de chestia asta, nu are nicio aplicație în care să-și pună datele – asta este, practic, atentat la sănătatea publică.”
Ea dă exemple concrete, pornind de la ambrozie: „Toată lumea înțelege ambrozia. Dacă nu am avea legislație pentru ambrozie și mie îmi place ambrozia, pot să pun ambrozie?”
Și avertizează că există plante despre care publicul larg află prea puțin: „Sunt mai multe plante… pentru care s-au făcut informări la nivel european. Dar, la noi, lumea nu ține seama de ele.”
Un exemplu invocat în interviu: „Una din specii arată ca o floare de morcov. Dacă o atingi, 6 ani de zile îți face bășici când pielea este bătută de soare.”
De ce nu se mobilizează autoritățile: bani, întreținere minimală și lipsă de trasabilitate
Întrebarea inevitabilă este de ce, după două decenii, registrele nu sunt regula.
Diana Culescu indică, în primul rând, presiunea bugetară și logica lucrărilor ieftine: „Părerea mea este că e o problemă de bani. Dacă nu știi ce trebuie să întreții, arunci bugetul pe ce poți.”
Apoi, intervine calitatea intervențiilor: „De exemplu, la noi, se taie iarba. Ca să tai arbuștii corect, îți trebuie cu totul alte echipamente.” Iar rezultatul se vede „la noi, toți arbuștii se taie la același nivel… N-are nicio legătură cu ce au nevoie arbuștii respectivi.”
În lipsa unui registru funcțional, dispare și trasabilitatea materialelor rezultate din tăieri.
„S-au tăiat arborii de pe aliniamentul din Parcul Herăstrău. Unde este lemnul ăla de stejar? Știm? Avem o trasabilitate? În registru verde am fi avut. Nu avem trasabilitate.” Iar întrebarea devine una de interes public: „Unde sunt banii respectivi? Adică să avem o trasabilitate… Cam ca la păduri.”
Presiunea europeană: umbra arborilor maturi și țintele pentru 2030
Diana Culescu invocă și noile obligații la nivel european, în special cele legate de pierderea umbririi oferite de arborii maturi.
„Există legislație europeană la ora actuală – Nature Restoration Law – care spune că trebuie să nu mai pierdem umbra arborilor maturi și din 2030 s-o creștem.”
Pentru a respecta astfel de ținte, administrația trebuie să știe, înainte de toate, ce are:
„Asta înseamnă că ar trebui, în primul rând să știi care sunt arborii maturi, unde sunt, cât de mare este coroana lor la ora actuală, ca să nu mai pierzi din ea.”
Un registru verde ar face vizibil, spune ea, bilanțul real al pierderilor: „Dacă ai vedea în registrul verde că s-au pierdut deja niște sute de mii de arbori, poate te-ai opri.”
Și avertizează că reparația e lentă, uneori de ordinul secolelor. „Nu știu dacă o să ne mai ajute, după ce am pierdut coronamentele. Le putem reface în 400 de ani… depinde de specie.”
O singură aplicație, costuri împărțite
Întrebată despre corelarea datelor la nivel național, Diana Culescu spune că modelul ar trebui să fie unul centralizat, cu achiziție la nivel de minister și utilizare de către toate primăriile.
„Astfel de aplicații sunt făcute astfel încât Ministerul Mediului să le achiziționeze și informațiile să fie introduse de către toate administrațiile publice locale.”
În România, însă, fiecare oraș ajunge să cumpere separat o aplicație: „Bucureștiul a cheltuit 2 milioane de euro, Timișoara mai dă și ea 500 de mii de euro etc.” În locul acestui model, ea estimează că o soluție națională ar fi fost mai eficientă: „Putea să dea doar Ministerul Mediului o parte din bani și cred că rezolva registrul verde pe toată România, pentru 10 ani.”
Viitorul proiectului: costurile, finanțarea și munca voluntară
Deși proiectul AsoP a pornit de la câteva situri și a ajuns la zeci de locații, continuitatea depinde de bani.
„Planurile pentru viitor e posibil să se oprească momentan, pentru că aplicația este foarte scumpă pentru un ONG.” În interviu, Diana Culescu descrie dificultatea de a justifica finanțatorilor alocarea unei părți mari din buget către licența instrumentului: „aproape jumătate din finanțarea… trebuiau dați pe această aplicație.”
Întrebată despre strângerea de fonduri, răspunsul este realist: „Noi momentan nu avem o altă metodă de a strânge fonduri.” Iar o mare parte din ceea ce face asociația se bazează pe voluntariat: „Trebuie să țineți cont că în asociația noastră majoritatea acțiunilor pe care le vedeți sunt făcute benevol.”
CITEȘTE ȘI:
Bucureștiul intră în șantier: 342 milioane euro pentru tramvaie
