În noul episod al podcastului Green Report – Între legile naturii și legea bunului simț, biologul Alexandru Stermin propune o reflecție lucidă asupra relației dintre om și natură. Discuția explorează evoluția, responsabilitatea, identitatea și limitele controlului uman, dincolo de clișeele despre progres și salvare. Podcastul analizează natura ca sistem viu, nu ca resursă, și pune sub semnul întrebării narațiunile culturale dominante.
Invitat în podcastul Green Report, Alexandru Stermin, biolog, cercetător și profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, vorbește despre om ca parte a naturii, nu ca stăpân al ei.
Perspectiva sa îmbină biologia cu reflecția existențială asupra responsabilității, identității și echilibrului.
Discuția aduce în prim-plan natura ca sistem viu și omul ca parte a acestuia.
Omul nu a căzut din paradis, ci dintr-un sistem viu
În limbajul comun, jungla este asociată cu haosul, lipsa regulilor și pericolul.
Această percepție este prezentă atât în raportarea la natură, cât și la mediul urban sau interior.
Alexandru Stermin explică faptul că jungla este, biologic, un ecosistem extrem de organizat.
„Cu cât există mai multe specii într-un ecosistem, cu atât există mai multe interacțiuni”, spune biologul.
Aceste interacțiuni generează „o formă de echilibru mult mai mare”.
Dispariția unei specii produce dezechilibre temporare, urmate de procese naturale de reechilibrare.
Stermin subliniază că „foarte multă simbioză și interconectare” susțin funcționarea junglei. Fără cooperare între specii, „n-ar exista junglă”.
Percepția haosului apare din exterior, fără înțelegerea relațiilor interne.
„Când intri acolo și începi să studiezi, înțelegi legăturile”, explică biologul.
Această diferență devine vizibilă și în raportarea omului modern la natură. Jungla și sălbăticia sunt percepute negativ pentru că scapă controlului uman.
„Sunt locurile în care nu există reguli pe care să le controlăm”, spune Stermin.
Acesta face distincția dintre natura domestică și cea sălbatică.
Natura domestică este cea asupra căreia omul simte că are putere. Natura sălbatică provoacă disconfort tocmai pentru că nu poate fi controlată.
În comunitățile indigene, această separație nu exista. „Înainte să vină albii, nu exista nimic sălbatic”, relatează Stermin despre ceea ce spun populațiile indigene.
Oamenii nu urmăreau controlul naturii, ci integrarea în ea.
Diferența persistă și astăzi în modul de a face știință. Unii încearcă să înțeleagă natura pentru a o controla. Alții încearcă să o înțeleagă pentru a rămâne parte din ea.
Unde se termină animalul și unde începe omul
Întrebarea despre granița dintre om și animal deschide o discuție despre identitate, responsabilitate și putere.
Tema este centrală pentru modul în care oamenii se raportează la planetă.
Alexandru Stermin afirmă că „nu există o limită clară între om și animal”.
Această separație a fost construită pentru a justifica ideea de superioritate umană.
„Ne-am dorit să fim vedeta Creației”,
explică biologul.
Această poziționare vine cu o acumulare masivă de putere. „Puterea aduce responsabilitate”, spune Stermin, iar această responsabilitate „ne-a depășit”.
Datele științifice arată că „este prea multă putere pe care nu știm să o gestionăm”.
Criza climatică este prezentată ca o consecință directă a acestui dezechilibru. Totuși, sistemele naturale rămân extrem de sensibile la schimbări mici.
„O mică schimbare poate schimba tot scenariul de viitor”, subliniază biologul.
Pandemia este oferită ca exemplu concret. Reducerea mobilității a dus la efecte de mediu „mai bune decât cele prezise prin scenarii”.
Motivul este simplu: „nu putem vedea niciodată tot sistemul”.
Discuția despre drepturile planetei este, în această cheie, o problemă de identitate. Stermin avertizează că planeta este tratată ca „secundară”, deși depindem complet de ea.
Această ruptură apare atunci când omul se percepe ca individ izolat.
Biologul propune o perspectivă relațională asupra identității. „Nu sunt aceeași persoană ca acum 20 de ani, dar sunt tot eu”, explică acesta.
Identitatea este un proces continuu, nu o stare fixă.
Aceeași logică se aplică relației cu natura. Prin respirație și hrană, „nu există fizic o limită clară între mine și lume”. Carbonul circulă constant între corpul uman și ecosisteme.
În acest context, întrebarea despre drepturi capătă un alt sens.
„Înainte să întrebăm ce drepturi avem, ar trebui să ne întrebăm cine suntem?”, punctează Stermin.
Evoluția nu înseamnă progres, ci adaptare fără direcție
Confuzia dintre progres și evoluție apare din natura dublă a speciei umane.
Alexandru Stermin descrie omul drept „o specie ambivalentă”.
Pe de o parte, omul aparține evoluției biologice. Aceasta funcționează fără scop, direcție sau promisiune de progres.
Pe de altă parte, există dimensiunea culturală a existenței umane. Aceasta urmează o logică diferită, construită social.
„În evoluția culturală există progres”, spune Stermin, sau cel puțin dorința de progres.
Această suprapunere creează tensiuni constante.
Biologia nu validează ideea de mai bine sau mai rău. Cultura, în schimb, operează cu ierarhii, scopuri și așteptări.
Din această ambivalență apare dificultatea de a accepta condiția umană.
„Nu putem accepta că suntem doar oameni”, afirmă biologul.
Specia caută sens și direcție acolo unde natura nu oferă astfel de repere.
În acest spațiu de tensiune se construiesc narațiunile despre progres.
Ele aparțin culturii, nu evoluției biologice.
Eco-existențialismul și întoarcerea la jungla reală
Întrebarea despre doctorat mută analiza din spațiul conceptual în experiența directă din natură. Tema cercetării propuse de Alexandru Stermin pornește din relația dintre existență și mediu.
Biologul a formulat conceptul de „eco-existențialism”.
Acesta descrie modul în care oamenii își rezolvă problemele existențiale în relație cu natura.
În societatea modernă, aceste probleme sunt plasate în cultură sau religie. Filosofia, arta sau transcendența au preluat rolul naturii.
Înainte de acest cadru cultural, oamenii își căutau răspunsurile în mediul natural.
Stermin oferă un exemplu personal legat de moarte. „Mi-am rezolvat problema morții în relație cu natura”, afirmă biologul.
Ciclurile naturale au oferit sens și continuitate.
Problemele existențiale sunt identificate ca fiind universale. Prima este identitatea, exprimată prin întrebarea „cine sunt eu?”.
Urmează starea de bine, libertatea, iubirea, moartea și sensul vieții.
Modul de a răspunde diferă între culturi.
Stermin studiază comunități indigene din Brazilia pentru a observa aceste diferențe. Relația cu natura este centrală în aceste comunități.
În culturile totemiste, nu există separație între om și animal. „Nu există diferență materială și spirituală între om și animal”, explică acesta.
Animalele sunt considerate continuități ale comunității umane.
Protejarea pădurii devine o formă de protejare a propriei existențe. „Când murim, tot aici rămânem”, spune Stermin despre viziunea comunităților studiate.
Pământul este singurul spațiu al vieții și al morții.
În comunitățile animiste, natura are voință și spirit. Râurile, pădurile sau furtunile sunt considerate entități cu care se poate dialoga.
Această relație modelează comportamentul și responsabilitatea colectivă.
În contrast, cultura naturalistă separă omul de restul lumii vii. Această separație permite exploatarea, dar slăbește legătura identitară.
„Răspunsul la cine suntem determină starea noastră de bine”, subliniază biologul.
„Dacă am rescrie povestea creației pentru omul modern, cum ar arăta prima zi?”
Întrebarea despre rescrierea creației pentru omul modern deschide tema responsabilității individuale.
Este pusă în discuție ideea unui centru exterior al deciziei morale.
Alexandru Stermin spune că, într-o astfel de poveste, „nu ar exista un creator”. Prezența unui creator mută responsabilitatea „din noi în afară”, avertizează biologul.
Această deplasare slăbește asumarea propriilor decizii.
Stermin oferă exemple istorice pentru acest mecanism. Crime și violențe au fost justificate prin ideea unei voințe divine exterioare.
„Eu fac asta pentru că mi-a spus Dumnezeu” devine o suspendare a responsabilității personale.
Aceeași logică apare în toate culturile telecentrice. Atunci când regulile vin din exterior, vina nu mai aparține individului.
Responsabilitatea este transferată unei autorități invizibile.
În alternativa propusă, lucrurile apar spontan. Oamenii vin pe lume cu responsabilitatea propriei existențe.
„Responsabilitatea nu e în afara noastră”, subliniază Stermin.
Această perspectivă stă la baza unui comportament ecologic autentic. Ecologia înseamnă înțelegere, dar și asumare.
Nu presupune pierderea confortului, ci „găsirea unui echilibru”.
Stermin introduce ideea „legii bunului simț”. Aceasta ar putea funcționa chiar și în absența legislației stricte. Totul pornește dintr-o responsabilitate interioară.
Responsabilitatea este legată de vină, explică biologul. „Fără vină nu există responsabilitate.”
Vina apare atunci când rușinea socială este transformată în evaluare personală.
Diferența este esențială. Rușinea depinde de „ce spune lumea”. Vina depinde de „cum dorm eu liniștit după ce am făcut asta”.
Stermin avertizează asupra riscului pierderii ambelor mecanisme.
Fără rușine și fără vină, apare „o libertate anarhică”.
Responsabilitatea dispare. Tehnologia accentuează această problemă. Conectarea permanentă reduce spațiul introspecției.
Studiile arată diferențe clare între atenția externă și reflecția internă. Cei expuși constant notificărilor se raportează la succes prin imagine. Cei care se plictisesc își pun întrebări despre efort și determinare.
„Dacă vrem să știm cine suntem, trebuie să ne întâlnim cu noi”, afirmă Stermin.
Biologul rămâne însă optimist. Acesta consideră că relația cu tehnologia poate fi reînvățată.
Astăzi, această relație este încă dominată de anxietate.
VEZI AICI PODCASTUL:
CITIȚI ȘI:
Podcastul Green Report: Cum încurajezi comportamentul sustenabil?
Podcast Green Report: Cum reformezi o instituție obișnuită să funcționeze pe bază de „cine sună”?
