La poalele Munților Trascău, între fânețe, ziduri din piatră și miros de var proaspăt, Colțești renaște. Satul, aflat la câțiva kilometri de Rimetea, intră într-o etapă nouă de transformare, una care îmbină restaurarea cu responsabilitatea față de trecut.
Aici, patrimoniul nu e o vitrină, ci un organism viu, reparat, respectat și redat comunității.
Comuna Rimetea a devenit, în ultimii 25 de ani, un reper pentru conservarea arhitecturii vernaculare din Transilvania.
Casele albe, tâmplăria verde și proporțiile perfecte ale satului au atras vizitatori, arhitecți și meșteri din toată țara.
Modelul a fost construit cu răbdare: 130 de locuințe tradiționale au fost conservate în timp, iar comunitatea a înțeles că restaurarea nu e o obligație, ci o formă de mândrie locală.
Acum, acea experiență se mută la Colțești, unde opt case sunt restaurate prin programul România Atractivă, finanțat prin PNRR.
Proiectul, parte din seria „Restaurări de poveste” a platformei Cronicari Digitali, arată cum meșteșugul, administrația și expertiza profesională pot transforma patrimoniul rural într-o resursă de dezvoltare durabilă.
Case vechi, viitor nou
Fiecare dintre cele opt case selectate pentru restaurare are o valoare distinctă. De la proporțiile originale până la detaliile de tâmplărie, tencuieli sau structura din lemn și pământ.
Pentru fiecare imobil a fost obținută o finanțare de 60.000 de euro, iar lucrările sunt în desfășurare.
Scopul este readucerea construcțiilor la starea lor inițială, cu păstrarea elementelor tradiționale vechi de 80-120 de ani, chiar dacă nu toate pot fi reproduse identic cu materialele din trecut.
„Dorim să le aducem la starea lor inițială, dar chiar dacă nu se va reuși totul cu materialele de atunci, vrem ca elementele tradiționale de acum 80, 100, 120 de ani să rămână vizibile”, spune Attila Gálfi, meșter specializat pe structuri portante dulgherești în monumente istorice.
Lucrările sunt coordonate de specialiști, meșteri și echipe care înțeleg că detaliile fac diferența.
În Colțești, refacerea unei tencuieli pe bază de var, a unei grinzi vechi de stejar sau a unui pridvor care „respiră” nu sunt doar gesturi estetice, ci exerciții de respect.
Casa Parohială, exemplu de echilibru între tradiție și viață nouă
Printre cele opt imobile restaurate se numără fosta Casă Parohială, aflată în proprietatea Bisericii Penticostale din Cluj-Napoca.
Clădirea a fost aleasă pentru tiparul său constructiv specific, o sinteză între sobrietatea caselor săsești și pragmatismul gospodăriilor ardelene.
„Am ales această casă deoarece are un tipar constructiv care merită readus la viață. Fiecare proiect este o provocare, pentru că fiecare loc e diferit. Rimetea are deja o cultură și un flux constant de vizitatori, iar noi ne dorim ca și Colțeștiul să intre pe harta turistică a zonei”, a declarat Ioana Dan, specialist în marketing cultural.
Casa Parohială păstrează detalii rare:
- pridvorul care aduce umbră;
- tâmplăria din lemn refăcută piesă cu piesă;
- tencuielile respirabile din var;
- pereții interiori lăsați parțial descoperiți pentru a dezvălui structura din lemn, pământ și nuiele.
Sala mare, odinioară loc de întrunire, va redeveni spațiu comunitar.
Proiectul urmărește două principii simple și ferme: intervenție minimă și materiale compatibile.
Se păstrează tot ce e sănătos, se repară doar ce e necesar.
Lemnul, varul și țigla înlocuiesc cimentul, spuma și materialele moderne care ar sufoca respirația casei.
Privită „în detaliu”, restaurarea devine un dialog cu timpul: muchiile rotunjite, ferestrele adânci, lumina care alunecă pe pereți, urmele mâinilor meșterilor care refac ceea ce altădată era pe cale să se piardă.
Meșteșugul, între artă și știință
Attila Gálfi, dulgher specializat în structuri portante, povestește despre o casă pe care a reușit să o salveze:
„Proprietarul a spus că trebuie dărâmat totul. A fost salvată pe ultima sută de metri, să rămână pentru viitor.”
Pentru Szenyes Szilárd, coordonator logistic, provocarea e aceea de a lucra cu materiale compatibile cu tehnicile tradiționale:
„Comenzile de material sunt foarte diverse. Chiar este un efort să găsești materiale compatibile.”
Fiecare gest din restaurare, de la montarea unei grinzi până la repararea unei ferestre, este documentat și supravegheat de specialiști, pentru ca autenticitatea construcției să nu se piardă.
Echipele de restauratori lucrează cu prudență, evitând soluțiile moderne care ar bloca respirația pereților sau ar modifica proporțiile clădirilor.
Scopul este menținerea echilibrului dintre autenticitate și rezistență, fără improvizații care ar altera spiritul construcțiilor.
Identitate, economie locală și responsabilitate culturală
Pentru primarul comunei Rimetea, Szilárd-Levente Deák-Székely, extinderea programului la Colțești este o continuare firească a ceea ce comunitatea a început cu decenii în urmă:
„Ne dorim ca și satul Colțești să arate la fel de frumos ca Rimetea. Acolo am conservat 130 de case tradiționale în 25 de ani. Dorim să păstrăm această arhitectură specifică, vernaculară, deosebită.”
Restaurările nu sunt doar acțiuni estetice, ci o investiție în viitorul local.
Locurile devin atractive pentru turiști, pentru mici antreprenori din zonă și pentru tinerii care vor să se întoarcă acasă.
Ciprian Ștefan, directorul Muzeului ASTRA, vede în aceste inițiative o sursă de dezvoltare națională:
„Prin turism cultural, România poate avea o dezvoltare de minimum 7% din PIB, la ce exotism rural are în momentul de față. (…) România chiar e wow.”
Pentru Ciprian Ștefan, restaurarea și arhitectura tradițională oferă lecții despre echilibru și eficiență reală.
El face o paralelă între construcțiile vechi, gândite natural pentru a fi eficiente energetic, și abordările moderne, care adesea sacrifică mediul pentru performanță imediată.
„Cred că ne inspiră, tradițional, să găsim soluții în așa fel încât să nu secăm pur și simplu râurile sau să le captăm în totalitate ca să facem o mică hidrocentrală, care nu știu cât este de eficientă.”
A adăugat că arhitectura veche era deja un exemplu de eficiență termică:
„Dacă vă uitați la o casă făcută din lemn, grosimea bârnelor începe de la 10 până la 14 centimetri, și are o tencuială de vreo 10 centimetri. Vă dați seama că vara era o răcoare înăuntru, și este încă. Și acum poate fi testată.”
Ștefan crede că aceste principii pot fi adaptate și astăzi, cu ajutorul tehnologiei și materialelor naturale:
„Clar nu putem să ne întoarcem acum o sută de ani, dar cu ajutorul tehnologiei putem să adaptăm. Putem învăța din soluțiile tradiționale – pământ, lână sau cânepă, cum să construim responsabil și eficient energetic.”
Pentru Delia Nistor, specialist tehnic, restaurarea e și o formă de apartenență personală:
„Vreau să-mi aduc copiii aici și să le spun: la proiectul ăsta am lucrat eu. Bucuria finalizării e nemărginită.”
Povestea care trebuie spusă mai departe
Etapa de restaurare e doar începutul. Urmează o componentă esențială comunicarea și educația culturală.
Ioana Dan, specialist în marketing cultural, subliniază importanța acestei legături cu publicul:
„Este esențial ca publicul să înțeleagă rolul acestor case și ce au reprezentat ele pentru comunitate.”
Prin proiecte ca acesta, patrimoniul devine viu: un loc de învățare, un motiv de întoarcere, un simbol al coerenței între trecut și prezent.
România, patrimoniu în transformare
„Restaurări de poveste” este o serie documentară care arată că identitatea locală poate fi salvată prin colaborare.
Episodul dedicat Colțeștiului, parte din proiectul cultural „Cine ascultă o casă?” – Ediția a IV-a, surprinde procesul de restaurare pas cu pas, de la evaluarea inițială până la detaliul finisajelor.
Seria este realizată de Asociația Human Made Art, cu sprijinul Ordinului Arhitecților din România, din Timbrul de Arhitectură, alături de Institutul Național al Patrimoniului, Complexul Național Muzeal ASTRA și Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București.
Partenerii media sunt Radio România Cultural, Revista Zeppelin și Igloo Magazine.
Colțești devine astfel o lecție despre cum poți păstra sufletul unei case fără să-l închizi în trecut.
Aici, fiecare perete, fereastră și muchie rotunjită în var spun aceeași poveste: România are încă locuri unde timpul se repară, nu se demolează.
Context istoric și cultural
Comuna Rimetea (Torockó, în maghiară), atestată documentar în secolul al XIII-lea, a fost timp de secole un important centru minier și meșteșugăresc din zona Trascăului.
Așezarea s-a dezvoltat în jurul zăcămintelor de fier și al atelierelor de fierărie, devenind cunoscută pentru producția de unelte și pentru comunitatea sa multiculturală, formată din români, secui și maghiari.
După incendiul din 1870, localnicii au reconstruit satul aproape integral, păstrând proporțiile, culorile și ornamentica originară.
Această reconstrucție unitară este cea care a dat Rimetei aspectul actual fațade albe, tâmplărie verde, acoperișuri din țiglă roșie, un exemplu rar de coerență arhitecturală rurală.
Colțeștiul, sat înfrățit și aparținător administrativ comunei Rimetea, este cunoscut pentru Cetatea Trascăului, ridicată în secolul al XIII-lea de familia Thoroczkay.
Fortăreața, aflată azi în ruină, domina valea și proteja așezările din jur. Casele din Colțești, construite ulterior, au preluat același spirit defensiv și sobru: ziduri groase, ferestre mici, structuri din piatră și lemn de stejar.
După 1990, Rimetea a devenit primul sat din România distins cu premiul „Europa Nostra” al Uniunii Europene pentru conservarea patrimoniului construit și pentru coerența arhitecturală păstrată prin efort comun al locuitorilor.
Acest model de protejare participativă stă acum la baza intervențiilor derulate și în Colțești.
CITIȚI ȘI:
INTERVIU │ Când praful și ploile șterg istoria: restaurarea în era poluării
