În ultimii ani, ONG-urile de mediu din România au descoperit că lupta pentru păduri, ape curate sau proiecte energetice mai transparente nu se poartă doar în dezbateri publice, proteste și rapoarte tehnice, ci și într-un loc mult mai rece: la rubrica „cheltuieli de judecată”.
Din interviurile realizate cu Cătălina Rădulescu, avocată specializată în dreptul mediului (care reprezintă Agent Green, Bankwatch și alte organizații), dar și cu reprezentanții Greenpeace România – Elena Ionescu, director executiv, și Cristinel Buzatu, avocat – se conturează un tablou comun:
se duc procese în care miza nu mai este doar soluția pe fond, ci și riscul financiar creat prin sume foarte mari cerute și, uneori, aprobate de instanțe.
În limbajul internațional, fenomenul e legat de ceea ce se numește SLAPP (Strategic Lawsuits Against Public Participation), adică litigii folosite pentru a descuraja participarea publică și, de altfel, democratică.
Ce este un SLAPP și de ce contează „costul fricii”
În definiția explicată de avocata Cătălina Rădulescu, un SLAPP este un litigiu – civil, administrativ, uneori însoțit și de plângeri penale – care are ca efect principal intimidarea.
Mai precis, să constrângp organizațiile – sau oamenii – să renunțe la critică, la investigații, la campanii sau la acțiuni în instanță. Toate de teamă că „dacă pierd, îi rupe cheltuiala”.
La nivel juridic românesc, avocata Cătălina Rădulescu le leagă de noțiunea de abuz de drept, adică folosirea formal legală a unui instrument, dar în scop vădit șicanator / împiedicare a exercitării drepturilor.
La nivel european, UE a adoptat Directiva (UE) 2024/1069 privind protecția împotriva cererilor vădit neîntemeiate sau a procedurilor judiciare abuzive îndreptate împotriva persoanelor implicate în acțiuni de mobilizare publică (anti-SLAPP).
Potrivit intervievaților, chiar și în procese perfect „clasice” (contencios administrativ, urbanism, mediu),
cheltuielile de judecată pot deveni un instrument de presiune, pentru că sunt greu de anticipat și pot ajunge la niveluri pe care un ONG nu le poate susține.
„Nu știi în ce te bagi”: impredictibilitatea cheltuielilor de judecată
1) Judecătorul poate reduce suma datorată, dar nu are o „grilă”
În discuția cu avocații Cătălina Rădulescu și Cristinel Buzatu apare aceeași vulnerabilitate:
legislația permite instanței să cenzureze cheltuieli excesive. Astfel de cheltuieli pot fi onorarii avocațiale disproporționate, de exemplu.
Însă nu există criterii obiective și predictibile („de aici până aici”), ci doar o apreciere de la caz la caz.
Rezultatul este că părțile nu pot estima riscul real cu care se confruntă.
Buzatu explică simplu logica: „Este normal ca o companie să-și plătească avocatul cât dorește. Dar întrebarea devine cât din acel cost poate fi transferat către partea care pierde,
în special când vorbim de litigii de interes public, unde accesul la justiție n-ar trebui să fie un privilegiu.
2) Convenția de la Aarhus: „fără hărțuire” și costuri „rezonabile”
Aarhus nu e doar un slogan. Articolul 3(8) obligă statele să se asigure că persoanele care își exercită drepturile de acces la informație, participare publică și acces la justiție nu sunt penalizate, persecutate sau hărțuite pentru implicarea lor.
Textul recunoaște, totuși, puterea instanțelor de a acorda costuri rezonabile.
Tocmai aici intervievații spun că apare ruptura: când „rezonabilul” devine elastic, iar unele sume ajung să fie percepute ca pedeapsă pentru inițierea proceselor.
Cazuri din teren: de la milioane cerute ca despăgubiri, la zeci de mii cerute ca „onorariu”
Agent Green: daune cerute în „milioane” și cheltuieli de judecată prohibitive
Cătălina Rădulescu indică exemple în care ONG-uri sunt țintite prin:
- daune uriașe, cerute ca despăgubiri. În narativul reclamantului, acestea sunt motivate că „ați stricat imaginea”, „am pierdut contracte”, „ne-a scăzut valoarea”. Uneori, daune masive sunt cerute în legătură cu expuneri publice despre exploatări sau proiecte controversateș
- cheltuieli de judecată, cerute la niveluri pe care un ONG mic nu le poate suporta, chiar și în cauze relativ scurte.
Avocații subliniază existanța unor litigii împotriva organizațiilor de mediu, în care s-au solicitat milioane de euro ca despăgubiri. Motivația a fost că, după expuneri publice, parteneri externi ar fi evitat achiziții asociate unor practici contestate.
Un alt exemplu: un litigiu în care ONG-uri (inclusiv Agent Green și Bankwatch) au avut de înfruntat cereri de cheltuieli de judecată de ordinul zecilor de mii de euro, într-o cauză cu puține termene.
Mesajul avocatei: chiar dacă pe fond asemenea acțiuni pot fi greu de câștigat pentru reclamant, „sperietoarea” funcționează prin simpla presiune procedurală și financiară.
Greenpeace și Neptun Deep: „un milion de lei” ca total și un dosar cu două termene, dar zeci de mii de euro
În interviul cu Greenpeace România, cazul devine și mai concret și documentabil public.
Greenpeace leagă cheltuielile de judecată de procesele privind proiectul Neptun Deep, unde au contestat acte administrative cheie – acorduri, autorizații, proceduri.
Directoarea executivă, Elena Ionescu, explică faptul că
suma vehiculată – de aproape 1 milion de lei – reprezintă totalul cheltuielilor din mai multe dosare, nu „o singură lovitură” într-un singur proces.
Într-un dosar invocat în discuție, directoarea descrie o situație pe care o consideră emblematică. Din două termene, documente depuse relativ scurt, s-au cerut cheltuieli de ordinul a zeci de mii de euro.
Reprezentanții Greenpeace insistă că nu pot proba intern cum își calculează cealaltă parte onorariile. tocmai de aceea, cer criterii și limite.
În iunie 2025, Tribunalul București a decis, într-un dosar de suspendare a acordului de mediu, cheltuieli de judecată de peste 340.000 lei către Romgaz și OMV Petrom.
Greenpeace a anunțat recurs și intenția de a depune plângere la CEDO pe problema costurilor în litigii de interes public.
„Dizolvarea” ca instrument: procesul cerut de Romgaz și renunțarea în ziua termenului
Un alt episod descris de Greenpeace a atras o cerere de dizolvare formulată împotriva organizației (pe fundalul discuției despre solvabilitate și cheltuieli).
Greenpeace afirmă că Romgaz a renunțat la proces chiar în dimineața primului termen, după ce cazul a devenit public și s-a coagulat solidaritate civică.
„A fost un efect pe care nu îl așteptam. Foarte mulți reprezentanți ai societății civile s-au coalizat cu noi, s-a vorbit mult în media. Am fost foarte vocali. Compania a renunțat la proces chiar în ziua primei înfățișări”, povestește Elena Ionescu.
Romgaz, la rândul său, a publicat o poziție în care spune că a solicitat instanței să analizeze dacă sunt întrunite motivele legale pentru dizolvare (deci își justifică demersul ca unul procedural/legal).
Dincolo de cine are dreptate pe episodul punctual, intervievații pun accentul pe efectul practic: chiar și un proces „sortit” să pice poate consuma luni de energie, bani, avocați, comunicare – adică exact resursele care ar trebui să meargă în misiunea publică.
De ce pentru ONG-uri miza e mai mare: vulnerabilitatea structurală
Cătălina Rădulescu atrage atenția asupra unei fragilități: pentru multe organizații, o sumă mare poate însemna blocaje, insolvență, pierderea capacității de funcționare.
În viziunea avocatei, combinarea cheltuielilor foarte mari cu regimul juridic al ONG-urilor poate transforma costurile de judecată într-o „armă” de dizolvare de facto.
Greenpeace completează cu aceeași idee, dar din perspectiva predictibilității: dacă nu poți estima riscul, ajungi să-ți pui întrebarea dacă mai deschizi dosare, chiar când crezi că sunt justificate și ai avea toate șansele să câștigi.
Greenpeace a fost nevoită să-și reevalueze toate cauzele / dosarele și să decidă la care din ele renunță din motive financiare, ținând cont de expunerea la riscul unor cheltuieli de judecată disproporționate.
Directoarea Greenpeace România a relevat că, în acest context, a renunțat la două dosare aflate pe rol. Nu pentru că nu ar fi avut argumente juridice, ci pentru că riscul financiar devenise prea mare.
„Am realizat că nu este o luptă justă în acest context. A trebuit să luăm decizii pe care, altfel, nu le-am fi luat. Asta este dovada clară că aceste practici limitează capacitatea de acțiune a unei organizații”, spune Elena Ionescu.
Aceasta este, în esență, definiția funcțională a unui SLAPP: autocenzura.
România este parte a Convenției de la Aarhus. Convenția prevede explicit că persoanele și organizațiile care participă la protecția mediului nu trebuie hărțuite sau penalizate, iar cheltuielile de judecată trebuie să fie rezonabile, astfel încât să nu inhibe accesul la justiție.
Cristinel Buzatu explică, însă, ruptura dintre text și realitate: „Am cerut constant reducerea cheltuielilor pe baza Convenției Aarhus. În unele spețe, cheltuieli de 800 de euro au fost considerate disproporționate. În altele, zeci de mii de euro au fost acceptate fără probleme. Nu există criterii clare.”
Mai grav, în anumite situații, proporționalitatea cheltuielilor nu mai poate fi atacată în recurs. Acest fapt face ca decizia să devină definitivă, indiferent cât de disproporționată ar fi.
Presiunea politică și „DIICOT pe surse”
Dincolo de instanțe, Greenpeace România reclamă și un discurs politic ostil, care legitimează aceste practici.
Elena Ionescu a menționat declarațiile publice ale ministrului energiei Sebastian Burduja, percepute de activiști ca îndemnuri indirecte la acțiuni împotriva ONG-urilor „care se opun interesului național”.
În acest context, Greenpeace amintește și un episod din spațiul public: o știre „pe surse” apărută în presă, potrivit căreia mai multe ONG-uri de mediu ar fi fost investigate de DIICOT. Informația nu a fost nici confirmată, nici infirmată oficial.
„Am cerut clarificări oficiale. Răspunsul a fost că nu ni se poate confirma, dar nici infirma. Acesta este, în sine, un instrument de intimidare”,
spun reprezentanții Greenpeace.
„Nu mereu se întâmplă”: nuanța importantă din interiorul sistemului
Interesant este că inclusiv Cătălina Rădulescu spune că nu toate instanțele aprobă sume exorbitante.
Dimpotrivă, există dosare în care judecătorii reduc cheltuielile la câteva mii de lei. Iar cazurile „șoc” sunt, în experiența ei, mai degrabă excepții.
Tocmai de aceea, problema nu e mereu cuantumul, ci lipsa de standard: aceeași tipologie de cauză poate produce rezultate radical diferite.
Ce soluții propun cei intervievați: plafon, reguli speciale pentru interes public, criterii
Din discuțiile cu Greenpeace și cu avocata Agent Green, se conturează trei direcții de reformă, discutate deja în societatea civilă:
- Plafon maxim (cap) pentru cheltuieli transferabile
Un model invocat în conversație este cel în care există un prag: până la o sumă, pe care partea care pierde poate fi obligată; peste, fiecare își suportă propriile alegeri avocațiale. - Regulă specială pentru cauze de interes public
O propunere frecventă: în litigii de interes public, fiecare parte își plătește avocatul („fiecare cu costurile lui”), tocmai pentru a nu inhiba accesul la justiție. - Criterii clare de „rezonabilitate”
Chiar dacă judecătorul ar păstra marja de apreciere, un set de criterii (număr de termene, complexitate, volum de acte, faze procesuale) ar crea predictibilitate și ar reduce tentația de „umflare” a sumelor.
Ministerul Justiției a pus în consultare un proiect de lege de transpunere / implementare legat de protecția împotriva procedurilor abuzive (anti-SLAPP), cu documente de dezbatere publică și actualizări în iunie 2025.
Însă același minister a refuzat să abordeze și problema cheltuielilor de judecată, întrucât acestea nu fac parte din prevederile Directivei UE. Prin proiectul de lege respectiv se dorește strict transpunerea Directivei.
Greenpeace atenționează că Directiva UE are o sferă specifică – inclusiv condiții de aplicare, cum ar fi dimensiunea transfrontalieră în forma europeană.
Riscul este ca România să adopte o lege „frumoasă pe hârtie”, dar care să nu atingă exact mecanismul cel mai folosit local pentru intimidare: cheltuielile de judecată în contenciosul de mediu.
„Justiția” există, dar prețul ei poate deveni prohibitiv
Din cele două interviuri rămâne aceeași propoziție nerostită direct, dar repetată în exemple: accesul la justiție nu moare prin interdicție, ci prin tarif.
Poate cea mai gravă consecință a acestui cumul – procese, cheltuieli, discurs politic, amenințări penale difuze – este restrângerea spațiului democratic.
Chiar și o organizație cu resurse internaționale, precum Greenpeace, recunoaște că a fost forțată să-și regândească strategia.
Pentru ONG-uri mai mici sau pentru cetățeni obișnuiți, efectul poate fi definitiv: renunțarea totală la implicare.
Întrebarea este dacă, între aceste repere, sistemul românesc de justiție va găsi o formulă care să mențină echilibrul: să descurajeze abuzul, fără să pedepsească participarea publică.
Pentru că, în logica descrisă de avocați și activiști, atunci când un ONG ajunge să-și calculeze fiecare acțiune în instanță cu spaima „cât costă dacă pierd?”, nu mai vorbim doar despre procese. Vorbim despre cum se îngustează, încet, spațiul civic.
