În noul episod al podcastului Green Report – Între legile naturii și legea bunului simț, biologul Alexandru Stermin discută despre apă, pesticide, educație și comunități, arătând ce se rupe atunci când natura este tratată ca marfă și nu ca sistem viu, interconectat.
Alexandru Stermin, biolog și profesor universitar, își construiește discursul public din experiențe directe de cercetare, nu din teorii abstracte.
Fie că vorbește despre comunități indigene din Brazilia, agricultură intensivă sau orașe care ignoră legile ecologiei, perspectiva sa pornește din teren și ajunge inevitabil la aceeași întrebare: ce preț plătim când rupem legătura dintre om și natură.
În acest episod din podcastul Green Report, Stermin discută despre cum funcționează ecosistemele atunci când sunt lăsate să respire și ce se pierde atunci când progresul este redus la producție și consum.
Lecția apei într-un ecosistem viu
Prima întâlnire cu o comunitate indigenă dintr-un parc național din Brazilia a schimbat fundamental felul în care Alexandru Stermin înțelege valoarea naturii.
Parcul, unul dintre cele mai mari din lume, adăpostește comunități atent protejate, iar accesul este strict controlat.
La sosire, un membru al tribului l-a condus, împreună cu echipa sa, pentru a le arăta ceea ce comunitatea considera cel mai important.
Nu era un obiect, nici un simbol sacru. Drumul a dus în afara satului, pe o potecă bătută, până la un lac.
„Ăsta este aurul nostru”, i-au spus. „Apa.”
Pentru oamenii locului, apa nu este o resursă care se măsoară sau se vinde. Este condiția existenței.
Fără apă, viața nu este posibilă, iar această evidență nu are nevoie de explicații suplimentare.
Într-o altă comunitate, de tip totemist, Stermin a auzit o poveste despre începuturile lumii.
Prima lecție pe care oamenii ar fi învățat-o pe Pământ a fost că apa înseamnă viață. Nu simbolic, ci concret.
Contrastul cu lumea modernă este puternic. Pentru a-i simți valoarea, spune biologul, societatea contemporană a simțit nevoia să îmbutelieze apa și să o vândă. A transformat-o în marfă, apoi în bani. Iar când totul devine monetizabil, valoarea reală se estompează.
„Noi am ajuns să valorizăm banii, nu lucrurile esențiale”, explică Stermin.
Apa este peste tot, în natură și în corpul uman, dar tocmai această abundență a făcut-o invizibilă.
Pentru comunitățile indigene, lacul nu este o resursă, ci natura însăși. Cel mai important lucru din lume se află lângă ei și nu poate fi separat de viață.
Când pesticidele rup lanțul vieții
Amintirea câmpurilor din Siberia fără insecte funcționează, în discursul lui Alexandru Stermin, ca o radiografie a interconectării distruse.
Nu era nimic de „parazitat”, pentru că insectele dispăruseră. Nu mai erau păsări, pentru că nu mai aveau ce mânca. Iar în interiorul caselor, puținele insecte ajunse acolo mureau rapid, „toate fiind deja afectate de pesticide”.
Lanțul este simplu și brutal. Când elimini insectele dintr-un ecosistem, nu dispare doar o verigă. Se prăbușește întregul sistem. Iar consecințele nu rămân în afara noastră.
„Dacă insecta a murit pentru că a mâncat pesticid și pasărea a murit pentru că a mâncat insecta, cât de bună mai e mâncarea aia pentru noi?”, se întreabă biologul.
Pesticidele nu se opresc la suprafața câmpului. Ajung în sol, în pânza freatică, în apă, apoi în hrană.
„Cât de mult ne otrăvim în fiecare zi?” devine o întrebare care nu mai ține de ecologie abstractă, ci de sănătate directă.
Stermin nu respinge tehnologia. Din contră, spune clar că poate ajuta la o agricultură mai sănătoasă și la protejarea biodiversității.
Problema apare atunci când tehnologia este folosită pentru a susține un model greșit.
„Vrem producție foarte mare, cu efort foarte mic”, explică biologul.
Motivul este consumul excesiv.
Producem mult pentru că cerem mult. Aruncăm mult pentru că avem prea mult.
Diferența față de ecosisteme precum jungla amazoniană este esențială. Acolo, densitatea și diversitatea adaugă stabilitate.
„Cu cât sunt mai multe specii, cu atât sistemul e mai rezistent.” În agricultură, logica este inversă.
Monocultură, chimie agresivă, randament rapid.
Riscul devine evident atunci când proiectăm acest model în viitor. Dacă tendința continuă, întrebarea nu mai este dacă va supraviețui biodiversitatea, ci dacă vor mai exista condiții stabile pentru oameni.
Intrarea României în Uniunea Europeană a adus reguli mai stricte privind pesticidele. Totuși, realitatea din teren rămâne complicată.
Stermin povestește că, în comisiile de licență, vede studii realizate în sere unde fermierii folosesc substanțe interzise.
„Peste 40% dintre pesticidele folosite sunt interzise în Uniunea Europeană.” Motivele sunt simple. Sunt ieftine. Sunt eficiente. Intră pe piață „la negru”. Și, de multe ori, nu există sancțiuni.
Presiunea economică este uriașă. Când producătorului i se spune să reducă substanțele, reacția este una de supraviețuire.
„Vrei să-mi iei pâinea de la gură.” Iar sistemul răspunde printr-un compromis periculos. Producție mare, costuri mici, prețuri scăzute, consum ridicat.
În acest cerc, biodiversitatea devine o pierdere colaterală. Iar sănătatea, un efect secundar ignorat.
Educația, sănătatea și conectarea naturii, priorități globale
Pentru Alexandru Stermin, o schimbare reală nu începe cu interdicții spectaculoase, ci cu investiții fundamentale. Primele două direcții sunt clare: educația și sănătatea.
„În momentul în care investești în educație, crește capacitatea oamenilor de a înțelege lumea”, spune biologul.
Iar comunitățile care înțeleg mai bine procesele naturale ajung să ia decizii mai responsabile.
Sănătatea este la fel de importantă. Oamenii care se simt bine, fizic și psihic, au mai multă grijă de mediul în care trăiesc.
„Comunitățile sănătoase au grijă de mediu”, explică Stermin, legând direct bunăstarea umană de protecția naturii.
Al treilea pilon este natura însăși, dar nu prin extinderea simplă a ariilor protejate, ci prin conectarea lor.
Biologul propune o rețea globală de arii protejate interconectate, după modelul Natura 2000, extins la nivel planetar.
„Nu e vorba să mărim suprafața ariilor protejate, ci să le conectăm între ele”, spune Stermin.
Conectarea permite speciilor să circule, să se adapteze și să supraviețuiască.
Un râu, o vale sau un culoar verde pot lega două zone naturale separate, crescând valoarea ecologică a ambelor.
Pentru a reduce opoziția față de protecția naturii, Stermin propune o schimbare de perspectivă.
Exploatarea nu înseamnă doar bani.
„O pădure poate fi exploatată fără să fie tăiată”, explică biologul. Aceasta poate oferi beneficii prin recreere, educație, cules, evenimente culturale sau pur și simplu prin starea de bine pe care o creează.
În comunitățile indigene pe care le-a studiat, „aurul” nu era vândut, ci trăit. Natura era folosită în toate modurile posibile, dar nu transformată în marfă.
Stermin atrage atenția că ecosistemele au o valoare economică reală, chiar dacă nu este vizibilă imediat.
Protejarea unei păduri poate crește productivitatea terenurilor agricole din jur, prin polenizatori și echilibru ecologic.
„Noi vedem protejarea naturii ca pe un cost, nu ca o investiție”, spune biologul. Iar această percepție, avertizează acesta, este una dintre marile erori ale politicilor publice actuale.
Politicile de mediu, chemate doar în criză
Dialogul dintre cercetare și decizie politică apare, de cele mai multe ori, doar atunci când situația scapă de sub control.
Alexandru Stermin spune că nu a fost chemat în Parlament pentru a contribui la elaborarea unor politici de mediu sau la dezbateri privind siturile Natura 2000.
A fost însă consultat în contexte punctuale, la Consiliul General, atunci când autoritățile se confruntau cu „crize” urbane.
Un exemplu recurent este cel al ciorilor.
„De obicei suntem chemați când apar probleme. Când sunt prea multe ciori, de exemplu”, explică biologul.
Plângerile vizează mizeria din parcuri, zgomotul nocturn, interferențele cu aeroporturile sau deteriorarea monumentelor din cimitire.
Problema este formulată, aproape invariabil, în termeni simpli: sunt prea multe, trebuie eliminate.
Stermin propune însă o schimbare de perspectivă. „Trebuie să ne întrebăm de ce sunt prea multe”, spune acesta.
Răspunsul nu ține de specie, ci de context.
Ciorile se înmulțesc accelerat pentru că orașele le oferă hrană abundentă, în special prin gropi de gunoi și deșeuri gestionate defectuos.
„Dacă au hrană suficientă, fiecare pereche va crește toți puii. Dacă nu, populația se autoreglează”, explică biologul.
Acesta atrage atenția că soluțiile rapide – capturarea sau uciderea păsărilor, nu funcționează pe termen mediu. Din contră, pot amplifica problema.
„Dacă omori o parte din populația de ciori, cele rămase vor avea mai multă hrană și vor face mai mulți pui. Ajungi în același punct.”
În acest caz, adevărata soluție nu este intervenția asupra faunei, ci gestionarea deșeurilor.
„Rezolvi problema gropilor de gunoi și rezolvi problema ciorilor”,
spune Stermin.
Dificultatea apare atunci când această explicație ajunge la factorii de decizie. Biologul spune că, de cele mai multe ori, mesajul nu este primit cu interes.
„Ei vor o soluție rapidă. Anul acesta. Acum. Natura nu funcționează așa”, explică biologul.
Procesele ecologice au un ritm propriu, diferit de ciclurile politice sau de presiunea electorală. Fără această înțelegere, politicile de mediu rămân reactive, nu preventive.
„Timpul naturii nu are nicio legătură cu timpul nostru”, subliniază Stermin.
Educația ecologică începe cu lucruri simple și continuă cu responsabilitate
Pentru Alexandru Stermin, relația copiilor cu natura nu începe din manuale sau concepte abstracte, ci din experiențe directe și firești.
Primul pas este cunoașterea. Un copil trebuie să știe cum arată o vacă, cum crește o roșie sau de unde vine mâncarea.
„Mulți copii din urban nu știu cum arată o fermă sau cum crește o legumă”, spune biologul, explicând de ce proiectele educaționale din mediul urban devin esențiale.
După cunoaștere, urmează atitudinea.
Copiii învață să pună întrebări despre propriile reacții. De ce vrem să rupem o creangă care ne deranjează? De ce vrem să omorâm o furnică?
„În felul ăsta le dezvoltăm atitudinea”, explică Stermin. Nu prin interdicții, ci prin reflecție.
Biologul oferă un exemplu personal dintr-o expediție în Amazon. Încercând să-și lege hamacul, a vrut să taie scoarța unui copac. Reacția unui membru al comunității indigene l-a oprit.
„S-a speriat ca și cum ridicam maceta asupra unui om. Mi-a spus că îl rănesc fără motiv”, povestește Stermin.
Lecția nu a fost una teoretică, ci una de raportare. Copacul nu era o resursă inertă, ci o ființă vie, care putea fi rănită inutil.
Al treilea pas este acțiunea.
După cunoaștere și atitudine, copiii au nevoie de un spațiu în care să se implice concret.
„Să facă ceva. Nu trebuie să se lege de copaci. Dar implicarea îți dă sens”, spune biologul.
Pentru Stermin, educația ecologică nu înseamnă radicalizare sau gesturi spectaculoase. Înseamnă responsabilitate, cultivată pas cu pas.
„Le dăm cunoștințe, le formăm atitudini și le oferim un spațiu de acțiune”, rezumă acesta.
Această succesiune creează o relație durabilă cu natura. Nu bazată pe frică sau vină, ci pe înțelegere și sens.
Lecția limitelor și renunțarea la control
Una dintre cele mai puternice lecții de smerenie a venit într-o expediție științifică din Atlantic, în 2018.
Alexandru Stermin a traversat o insulă, alături de trei colegi de la o universitate din Rio de Janeiro, într-o zonă fără semnal și fără infrastructură.
Scopul expediției era strict științific. Echipa trebuia să documenteze biodiversitatea insulei, în special speciile de păsări.
În fiecare zi, de la primele ore ale dimineții până la prânz, instalau plase ornitologice, inelau păsările, prelevau date genetice și le eliberau.
Traversarea insulei presupunea urcarea și coborârea unui masiv muntos, cu mutarea zilnică a taberei și transportul echipamentului în rucsacuri grele.
După câteva zile, condițiile s-au schimbat radical: „Cinci zile a plouat continuu”, povestește biologul. Umezeala era permanentă, iar echipamentul începea să cedeze. „Aveam o pălărie din paie care a mucegăit. Totul era ud.”
Bocancii s-au înmuiat, pielea picioarelor era afectată, iar efortul devenise extrem.
În acel punct, spune Stermin, a apărut un moment de renunțare totală la ideea de control.
„Am ajuns în punctul în care am zis: fie ce-o fi. Merg înainte.”
Nu era o decizie eroică, ci una de acceptare. Ideea că natura poate fi gestionată sau dominată dispăruse complet.
„Nu mai voiam să interacționez cu natura prin putere”, a spus acesta.
În acel moment, relația cu mediul s-a schimbat. Nu mai exista confruntare, ci integrare. „Dacă eu sunt natură și natura e natură, cumva nu o să mor.”
Acea acceptare a limitelor a fost esențială. Expediția a continuat, iar echipa a ajuns la destinație.
„Și n-am murit”, spune Stermin, fără emfază.
Pentru biolog, această experiență nu este despre supraviețuire extremă, ci despre o schimbare de perspectivă.
Despre renunțarea la iluzia controlului și recunoașterea faptului că omul face parte dintr-un sistem mai mare.
Este o lecție care revine constant în munca și discursul său. Natura nu este un adversar și nici un obiect de cucerit.
Este un cadru de existență în care, uneori, singura opțiune este să mergi mai departe, acceptându-ți limitele.
VEZI AICI PODCASTUL:
CITIȚI ȘI:
Podcast Green Report: „Omul nu a căzut din paradis, ci din junglă” – Alexandru Stermin
