Partidele populiste din întreaga lume abordează adesea tema schimbărilor climatice. Subiectul este unul care naște mari anxietăți, mai ales în rândul tinerilor. Extremiștii vorbesc despre climă și folosesc tema schimbărilor de mediu pentru a genera un alt fel de teamă pe care să o poată exploata politic, în interes propriu.
Problematica a fost studiată de profesorul Leerom Medovoi, de la Universitatea din Arizona, și expusă la un workshop organizat de Fundația Blue Link la Budapesta, în prezența unor jurnaliști de mediu din mai multe state europene.
„Întrebarea principală pe care o explorează cartea mea este cum și de ce politica mișcărilor de extremă dreapta complică eforturile de a promova drepturi fundamentale ale omului și ale mediului într-o eră a schimbărilor climatice,”
a arătat profesorul Medovoi.
Din această cheie pornesc și tiparele de discurs: nu doar negare, ci o adevărată „inginerie” emoțională și politică prin care anxietatea climatică este redirecționată către ținte mai ușor de înțeles și mai ușor de urât: migranți, „elite”, instituții, „Bruxelles”, „globaliști”.
Înlocuirea crizei
Primul tipar e aparent simplu: minimalizarea climei și amplificarea altor „crize”.
Medovoi spune că multe mișcări naționaliste de extremă dreapta nu trebuie neapărat să nege existența schimbărilor climatice. E suficient să le scoată din topul urgențelor și să le înlocuiască cu o criză „mai clară”: granițe, criminalitate, declin cultural, „marea înlocuire”.
„Chiar dacă spun că schimbările climatice nu sunt o criză majoră, asta nu înseamnă că extrema dreaptă nu crede că trăim o vreme de criză. Doar că dramatizează alte crize”,
a explicat cercetătorul.
În acest mecanism, migrația devine „criza totală”: un pericol existențial, o amenințare rasială, o invazie. Iar drepturile fundamentale sunt împinse de pe terenul vulnerabilității climatice pe terenul „autoapărării” aproape militarizate.
„Drepturile fundamentale sunt împinse de la pericolele schimbărilor climatice spre o logică aproape militarizată de autoapărare”,
arată profesorul.
Asta e prima mutare de focus. Efectul este că nu mai vorbim despre emisiile de gaze cu efect de seră, despre adaptarea la schimbările climatice și despre tranziție energetică. Discuția se mută la „cine intră” pe teritoriul țării noastre și „cine ne fură viitorul”.
Teoria climei ca înșelătorie
Al doilea tipar e prezentarea climei ca „înșelătorie”, nu ca realitate fizică. Medovoi arată că, în discursurile populiste, schimbarea climatică devine un instrument de fraudă și control social: cineva „profită” din această poveste.
„Când numești schimbările climatice ‘înșelătorie’, spui de fapt că cineva folosește ideea de climă ca să-și avanseze interesele pe ascuns”,
mai susține profesorul.
Și oferă exemple explicite de retorică politică europeană:
„Trump nu este singurul care face acest lucru. Nigel Farage [UKIP, UK, n.red] a numit schimbarea climatică ‘înșelătorie’ și ‘cea mai mare risipă de bani publici’. Marine Le Pen a spus că ecologismul ‘a fost transformat într-o religie’. Iar Viktor Orbán a numit planurile UE o ‘fantezie utopică’ care crește costurile energiei și distruge clasa mijlocie”, a exemplificat eacesta.
De aici se construiește o idee foarte utilă politic: clima e importantă, dar nu ca realitate — ci ca „minciună” care justifică taxe, reguli, tranziții, restricții.
Narațiunea în trei personaje
Un instrument recurent este „triunghiul” narativ: poporul (victima), elitele (trădătorii), amenințarea (personajul schimbător: migrant, străin, infractor, muncitor extern).
Medovoi îl exemplifică printr-un spot politic din SUA. Dar spune că multe partide de extremă dreapta au o versiune similară. Reclama dramatizează un conflict între trei personaje: poporul, elitele globale corupte și o a treia amenințare schimbătoare:
De ce funcționează?
Pentru că oferă o poveste ușor de urmărit: există un „noi”, există „ei” (cei care trădează), și există „inamicul”, care poate fi arătat cu degetul.
Iar clima, un subiect abstract și greu de „filmat” în format politic, este împinsă în decor sau transformată în „pretextul” elitelor.
Înlocuirea amenințării
Aici e miezul explicației lui Medovoi: extrema dreaptă are succes nu doar fiindcă neagă, ci fiindcă substituie. O anxietate difuză (încălzirea globală) e înlocuită cu o frică „concretă” (un grup de oameni).
„Ce se întâmplă aici este înlocuirea unei amenințări ecologice cu o amenințare umană”
– susține profesorul.
Iar substituția vine la pachet cu o promisiune politică: „pe asta o putem controla”. Clima „vine de peste tot”, e complicată, e greu să știi ce să faci; în schimb, pe migrație ai un buton: votezi, schimbi guvernul, „închizi granița”.
„Extrema dreaptă nu spune că nu ai motive să fii anxios. Spune: e dreptul tău să fii anxios, dar îți dau un motiv mai ușor de controlat”,
explică Leerom Medovoi mutarea focusului de la reducerea emisiilor și politici climatice, la „dușmani” și „trădători”.
„Fetișul”: pătura care te liniștește
Ca să explice de ce substituția prinde, Medovoi introduce conceptul de „fetiș” (în sens de teorie socială), pe urmele lui Sigmund Freud: un „substitut magic” care reduce anxietatea.
Metafora lui: copilul speriat de întuneric care se ascunde sub o pătură.
„Fetișul e un obiect folosit ca substitut magic pentru o realitate care ne face anxioși… un mecanism de apărare. Pătura îl ajută pe copil să se simtă în siguranță și să nege pericolul, dar faptul că o caută în fiecare noapte arată că întunericul rămâne o amenințare”,
și-a completat profesorul teoria.
„Farsa climatică” (climate hoax, en.) – și pachetul lui: „migranții periculoși”, „elitele corupte” – funcționează ca pătura: îți dă o senzație de control, chiar dacă nu rezolvă cauza.
Mai mult: poate înrăutăți problema, pentru că resursele și energia politică sunt deturnate spre măsuri simbolice.
Medovoi oferă și un exemplu: zidul de la granița dintre SUA și Mexic, una dintre temele de campanie ale lui Donald Trump este tratat ca „pătură”.
„Zidurile de la graniță sunt exact ca pătura: creează un sentiment de protecție, dar nu fac decât să-ți calmeze anxietatea”,
sintetizează profesorul.
Și avertizează asupra efectelor colaterale:
- deturnare de resurse,
- slăbirea instituțiilor de protecție a mediului,
- multiplicarea centrelor de detenție.
Cum devine vina un calmant
Un capitol important este și anxietatea climatică reală.
Medovoi invocă o cercetare amplă despre frica de schimbări climatice în rândul tinerilor, un fenomen care nu vine singură la pachet: „Anxietatea față de schimbări climatice se combină adesea cu un sentiment de ‘trădare guvernamentală’ și ‘rănire morală’”, potrivit explicației propuse de Medovoi.
Paradoxul pe care îl propune: trădarea poate reduce anxietatea, fiindcă îți dă un vinovat clar.
„Trădarea guvernamentală poate reduce anxietatea, pentru că îți dă pe cine să dai vina. Personifică amenințarea”,
subliniază profesorul.
Aici se face legătura directă cu propaganda extremistă: abandonul de către „establishment”, „globaliști”, „birocrații de la Bruxelles” devine o poveste care înghite, încet, frica de încălzirea globală.
Personificarea „abstracțiilor”
Medovoi face apoi un ocol prin teoria lui Moshe Postone despre cum, în crize, oamenilor le e greu „să fie furioși pe o abstracție”. Și atunci apare personificarea: transformi o forță sistemică într-un grup sau o persoană vinovate.
„E foarte greu să fii furios pe o abstracție. De aceea oamenii ajung să personifice puterea abstractă a forțelor economice”,
mai spune el.
În această logică, „clima” seamănă cu „banii”: ambele sunt abstracte la nivel de percepție, deși au efecte materiale.
Și ambele pot fi convertite în „vinovați” concreți: „păpușari”, „elite”, figuri publice, instituții.
Medovoi face chiar legătura dintre bani, combustibili fosili și schimbarea climatică, subliniind că fluxurile de bani nu mai sunt doar economie, ci și „activitate climatică”.
Schimbarea climatică seamănă mult cu puterea economică de azi.
E o dominație impersonală, produsă de miliarde de acte din producție, distribuție și consum, potrivit profesorului.
În mod decisiv, spune de ce apare nevoia de „oameni concreți” în locul amenințării abstracte: „Poate am nevoie de o persoană concretă, de o populație specifică ce substituie amenințarea abstractă a climei”.
Asta explică de ce, în propaganda extremistă, clima devine un pretext pentru „dușmani” și pentru războiul cultural.
Mutarea distruge justiția climatică și drepturile
Miza nu e doar comunicarea despre climă, ci despre drepturile omului. Medovoi leagă explicit ideea de „climate rights / climate justice” de o premisă: schimbarea climatică este o problemă comună a umanității—premisă care, odată erodată, lasă în urmă un teren fertil pentru excludere și violență politică.
„Justiția climatică depinde de premisa că schimbarea climatică este o preocupare comună a omenirii”,
subliniază el.
În substituția extremistă, migrantul iese din categoria „omului cu drepturi” și intră în categoria „amenințării”, pentru că „migranții devin ‘pericolul’, nu ‘oamenii’ care merită drepturi.”
Iar UE poate fi atacată ca „forță corupătoare” care „fabrică” o preocupare exagerată pentru climă, amplificând neîncrederea și făcând politicile climatice aproape imposibil de susținut.
Soluții și limite
Medovoi nu vine cu „rețete” ușoare. Dar prelegerea lui conține câteva direcții clare—mai ales despre cum se poate răspunde discursurilor care mută focusul.
Recunoaște anxietatea climatică, nu o ignora
El spune explicit: nu ne confruntăm doar cu schimbarea climatică, ci și cu anxietatea despre ea. A o ignora lasă spațiu pentru „pături” politice (țapi ispășitori).
Spune oamenilor adevărul emoțional: frica e legitimă, dar soluția e falsă
Medovoi formulează o posibilă intervenție publică: „Ești speriat și ai dreptate să fii speriat, dar asta nu te ajută.”
Asta e o cheie de comunicare antiextremistă: nu contrazici realitatea emoției, ci contrazici direcția în care e împinsă.
Arată că „pătura” consumă resurse și agravează criza
Exemplul cu zidul de la graniță nu e doar metaforă; e și argument: resursele sunt redirecționate inutil, iar politica de mediu este slăbită masiv.
Pentru presă, Medovoi lasă un mesaj direct: dacă vrei să susții drepturi climatice, trebuie să spui povestea completă, inclusiv cum anxietatea deviază politica.
„Ca jurnaliști, e important să scriem despre anxietatea climatică și cum ea ne deflectează și redirecționează politica.”
Construiește o politică „capabilă să gestioneze abstracțiile”
Aici e, poate, cea mai grea recomandare: cum vorbești despre forțe abstracte (clima, capitalismul, banii, lanțurile globale) într-o epocă de frică?
Medovoi spune că avem nevoie de „un fel de politică” care să permită oamenilor să se raporteze la abstracții fără să caute țapi ispășitori.
Tot el observă că propaganda extremistă prinde și fiindcă „apasă” pe un nucleu real: sentimentul că banii, corporațiile și establishmentul au eșuat. Nu e util să negi complet această percepție; e util să o reorientezi spre cauze reale (de pildă dependența de combustibili fosili și ideea că profitul cere expansiune).
„Există un sâmbure de adevăr: banii, puterea, corporațiile și establishmentul politic i-au abandonat pe oameni”,
a mai spus el.
Contraexemple și „temperarea fricii”
Întrebat dacă „pe măsură ce clima se încălzește, devenim mai fasciști”, Medovoi refuză fatalismul și oferă contraexemple, inclusiv ideea că acolo unde frica de migranți e mai mică, extrema dreaptă poate fi mai slabă.
„Fascismul nu trebuie să se agraveze inevitabil. Există țări cu extremă dreaptă mai slabă. Un exemplu este Spania pentru că nu le e frică de imigranți”, spune el.
Nu există o soluție simplă
Medovoi e foarte direct când ajunge la întrebarea „care e narațiunea alternativă?”
Acesta recunoaște că nu are un răspuns complet. Dar insistă că identificarea problemei este deja o parte din muncă.
Discursul extremist despre climă nu e doar despre climă. Este despre cum transformi o amenințare difuză și greu de controlat într-o poveste cu vinovați concreți și soluții „ușor de votat”.
În acest proces, criza climatică devine fie o „înșelătorie”, fie un decor; în schimb, criza granițelot devine motor politic. Iar costul e dublu: pierzi timp pentru politici climatice și pierzi teren moral pentru drepturi—pentru că, așa cum spune Medovoi, migrantul ajunge să fie „pericolul”, nu „omul” căruia i se datorează protecție.
CITEȘTE ȘI:
