Un experiment a demonstrat că resturile de la portocale pot transforma radical un teren arid într-o pădure deasă și că pădurea nouă absoarbe de 11 ori mai mult dioxid de carbon decât cea veche.
Daniel Janzen și Winnie Hallwachs, un cuplu de ecologiști la Universitatea din Pennsylvania, care lucrau de mulți ani ca cercetători pentru Zona de Conservare Guanacaste, din Costa Rica, au avut în 1997 o idee care, 16 ani mai târziu, s-a dovedit a fi genială.
Aceștia au propus un târg companiei Del Oro, un producător de sucuri de portocale care tocmai își începuse activitatea chiar la graniță cu Zona de Conservare Guanacaste: dacă dona o parte din terenul împădurit către Guanacaste, putea să își depoziteze deșeurile provenite din portocale, gratuit, pe un teren degradat din parc.
Compania a bătut palma și a depozitat, în decursul unui an, 12.000 de tone de coji și pulpă de portocale. Însă o firmă rivală a dat în judecată Del Oro, motivând că murdărește parcul național, și a câștigat. Prin urmare, ecologiștii au abandonat misiunea de a urmări ce se întâmplă cu compostul, iar terenul a fost neglijat în mare măsură în următorii 15 ani.
În 2013, un student la ecologie la Universitatea Princeton, Timothy Treuer, discuta cu Jazen posibile subiecte de cercetare pentru teza sa finală, când acesta din urmă i-a povestit despre întâmplarea de la Costa Rica.
Când a ajuns pe terenul de trei hectare unde fuseseră depozitate resturile de portocale, studentului i-a fost imposibil să găsească panoul plantat de profesorii săi cu 16 ani în urmă, deși Jazen îi dăduse indicații exacte. S-a întors după o săptămână, dar iarăși fără să găsească semnul. Când și-a dat seama că era pe terenul corect, Treuer a fost șocat.
Locul nu arăta deloc ca zonele învecinate. Era ocupat de copaci deși, cu coroanele bogate, spre deosebire de terenul de cealaltă parte a drumului, pe care nu fuseseră descărcate resturi de portocale, despre care studentul a spus că era o diferență „de la noapte la zi”. Solul era mai bogat, ba chiar apăruse o specie nouă de nevăstuică.
„Ar fi putut urca 20 de persoane într-unul din acei copaci și ar fi suportat greutatea fără nicio problemă”, spunea minunat acesta.
Studiul publicat ulterior a arătat că biomasa supraterană (componenta organică a naturii) crescuse cu 176%.
„Vegetația era atât de densă, cu copaci și viță de vie, încât nu puteam să văd panoul de doi metri, care era doar la câțiva metri distanță de drum”, povestește Treuer.
Concluzia studiului a fost că o pădure nou crescută absoarbe de 11 ori mai mult dioxid de carbon decât o pădure veche, iar dacă experimentul ar putea fi replicat peste tot în lume, ar putea ajuta la refacerea atmosferei și la încetinirea schimbărilor climatice.
Abia în 2015, studentul a reușit să găsească semnul care indica faptul că pe acele trei hectare se realizează un experiment.
Foto: Princeton.
