Text de Ninel Lazar
In numarul din septembrie al „Green Report a fost publicat un articol interesant legat de (ne)respectarea „Brevetului verde”, acel cod al bunelor maniere pe santierele de constructii adoptat prin aprilie 2009 de autoritatile din Bucuresti. Scrisesem pe acelasi subiect cu aproape un an inainte, cand santierele de constructii erau in floare prin toata tara si nimeni nu reactiona in niciun fel.
Departe de a critica reactia intarziata a autoritatilor locale – atat de actual e proverbul acela cu vitejii de dupa razboi -, nu pot sa nu remarc faptul ca despre cei cu adevarat responsabili cu asigurarea unui mediu sanatos oamenilor nu am citit ca s-ar fi aratat interesati de subiect catusi de putin. Ma refer aici in mod direct la comisarii Garzii Nationale de Mediu, altfel foarte zelosi in circumstante in care s-ar cere mai mult realism si mai multa flexibilitate.
Am asistat candva, fara sa vreau, la un maret control neanuntat al comisarilor intr-o fabricuta de confectii metalice. Dupa multe tachinari si intrebari
pe care niciodata nu le-as fi pus unui manager de astfel de firma (pentru simplul fapt ca nu aveau nicio relevanta), descoperisera si gardienii mediului modul cum marunta fabrica de schele de constructii polua mediul, deci trebuia amendata – printr-o fisura minuscula in betonul parcarii firmei, zona in care, in cel mai nefericit caz, erau stationate doua automobile si vreo cinci-sase biciclete.
Ce vreau sa spun cu asta este ca efortul autoritatilor municipale de a impune disciplina si bunulsimt pe santierele de constructii este un fel de apa de ploaie in lipsa unui cadru legislativ clar si a unor autoritati de control a conformarii in domeniul protectiei mediului, care sa-si faca datoria cu adevarat.
Ca si consultant, trebuie sa fiu la curent cu orice reglementari de mediu se pregatesc sau apar in Romania si chiar la nivel european. Pentru asta, folosesc mai multe canale de informatii, printre care si pagina de internet a Ministerului Mediului. Pe care sta nemiscata din 2007 (!!!), la capitolul „proiecte de acte normative”, o propunere de hotarare a guvernului pentru gestionarea deseurilor provenite din constructii si demolari.
Probabil ca exista si o explicatie pentru cei peste doi ani de asteptare (si cati or mai fi de acum inainte), insa realitatea cruda este ca, intre timp, muntii de moloz cresc vertiginos, de regula pe terenurile virane, pe malurile raurilor, de-a lungul drumurilor si al cailor ferate (spre „deliciul” turistilor si al calatorilor).
Ca sa fiu sincer, m-a bucurat initiativa alesilor locali din Bucuresti. Macar cu o discutie sa ne alegem. Si daca unele aspecte sunt gestionabile in limite rezonabile, cum ar fi emisiile de praf, nivelul de zgomot, gestiunea deseurilor in santiere, totusi dorinta autoritatilor din Bucuresti de a vedea santierele eliberate cat mai repede de deseurile din demolari si constructii se izbeste de realitatea cruda – nu exista infrastructura pentru depozitarea conforma a acestor deseuri.
Este bine cunoscut ca nu toate deseurile din constructii si (mai ales) demolari sunt pretabile reciclarii, asa incat e nevoie de solutii de depozitare finala pentru astfel de deseuri. Prin lumea occidentala, de regula deseurile nereciclabile din constructii si demolari servesc la aducerea reliefului cat mai aproape de starea initiala in urma exploatarilor de resurse minerale din cariere. Singura conditie este ca deseurile depozitate astfel sa
fie inerte. La noi, mai e un pic si raurile isi schimba albiile din cauza depozitarii ilegale a molozului.
Asa ca initiativa autoritatilor locale din Bucuresti poate sfarsi cel mult in a semana cu apa de ploaie, care vine zgomotos, dar se pierde repede, cata vreme nici cadru legal, nici control ferm si nici posibilitati practice nu sunt.