Nivelul de mercur din ton e un subiect de dezbatere vechi de zeci de ani. Paul Drevnick, asistent de cercetare la University of Michigan, și echipa lui au analizat datele din ultimii peste 50 de ani. Au constatat că nivelurile de mercur din tonul cu aripioare galbene, găsit în Oceanul Pacific, crește cu 3.8 procente pe an. Dacă 3.8 pare o cifră mică, calculele arată, practic, o dublare la fiecare 20 de ani. Asta înseamnă că în 50 de ani, nivelurile de mercur au crescut de șase ori.
Mercurul e o neurotoxină și poate provoca daune majore țesutului nervos. Există într-un număr de compuși diferiți, dar numai metilmercur, dimetilmercur și dietilmercur sunt formele neurotoxice semnificative. În plus, dimetilmercur și dietilmercur sunt considerate unele dintre cele mai puternice neurotoxine descoperite vreodată. Nivelurile de mercur din ton se apropie acum de nivelurile pe care Agenția de Protecție a Mediului din Statele Unite le consideră nesigure pentru consumul uman.
Problema e că nivelurile ridicate de mercur au fost atinse în mod constant pe toată planeta, chiar și în zonele sălbatice din Scandinavia sau din America de Nord. Asta se întâmplă din cauză că mare parte a mercurului provine de la centralele pe cărbune. Pe măsură ce centralele ard cărbune, mercurul poate călători cu ușurință prin întreaga lume – chiar de mai multe ori – înainte de a se așeza pe pământ în formă de praf sau ploaie. Iar atunci când ajunge în apă, este absorbit de pești. După cum explică Drevnik, mulți oameni au ideea greșită conform căreia oceanele din lume sunt pur și simplu prea mari ca să poată fi poluate.
„Două manuscrise publicate în revista Science, la începutul anilor 1970, sprijină acest argument. Unul dintre ele precizează că poluarea cu mercur poate duce la o creștere a nivelurilor de mercur în apele oceanului, dar neglijabilă”, spune el.
Noile cercetări, însă, contrazic această idee: diluarea nu reprezintă o soluție pentru diminuarea poluării. Mercurul nu e ceva ușor de eliminat din corp, așa că dacă e absorbit de o plantă sau un animal, va circula prin întregul lanț alimentar. Ca urmare, prădătorii de top conțin mult mai mult mercur decât ceilalți pești. Cercetarea arată că nivelurile de metilmercur din peștii prădători sunt de aproximativ un milion de ori mai mari decât cele din apa în care ei înoată. Mai mult, aceste niveluri continuă să crească cu o medie de 3.8 procente pe an.
De unde vine mercurul? Dovezile științifice par să indice că noi îl producem. Centralele pe cărbune sunt sursa principală a poluării, urmată îndeaproape de cuptoarele de ciment. Alte surse sunt arderea gunoaielor și exploatarea aurului. Trebuie să găsim modalități mai bune de gestionare a poluării cu mercur, și tocmai asta urmărește să facă United Nations Environment Programme, prin Minamata Convention on Mercury.
Între timp, ar fi bine să evităm consumul excesiv de ton.
Sursă: zmescience.com
Mai citește și:
