Ce legătură are restaurarea patrimoniului cultural cu poluarea și schimbările climatice? Una esențială: degradarea obiectelor nu înseamnă doar pierderea unor vestigii, ci și riscul de a pierde fragmente din identitatea noastră colectivă. În laboratoarele Muzeului de Istorie, două restauratoare – Iuliana Știrbu și Mădălina Voicu – au povestit pentru Green Report despre lupta lor zilnică pentru a salva trecutul, folosind metode adaptate prezentului și soluții cât mai prietenoase cu mediul.
– Începem cu contextul: cum resimt obiectele din colecția muzeului efectele poluării urbane – praf, gaze de eșapament – și cât de vizibil se degradează din această cauză?
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Obiectele de patrimoniu reacționează la poluare la fel cum reacționează și oamenii care trăiesc într-un oraș aglomerat: nu se îmbolnăvesc imediat, dar în timp acumularea lasă urme vizibile. Praful, gazele de eșapament, fumul sau particulele metalice nu doar murdăresc suprafețele, ci declanșează reacții chimice lente, care macină structura obiectelor. Gândiți-vă cum se înnegrește rapid o bijuterie de argint purtată zilnic într-un oraș poluat – același lucru se întâmplă și cu piesele de muzeu. Praful, de exemplu, nu e doar un strat inofensiv de pulbere: conține funingine, metale, polen, reziduuri biologice, iar în contact cu umezeala devine lipicios, pătează și favorizează dezvoltarea mucegaiului. În timp, culorile obiectelor de patrimoniu se estompează, suprafețele devin mate, iar materialele își pierd strălucirea. E un proces lent, dar în 10–20 de ani efectele se văd clar și pot fi ireversibile.
– În plus față de poluare, schimbările climatice devin tot mai evidente. Ați observat diferențe în ultimii ani – mai ales din cauza umidității ridicate, a variațiilor bruște de temperatură sau a ploilor acide?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, schimbările sunt vizibile. Umiditatea ridicată duce la apariția mucegaiului, iar variațiile bruște de temperatură provoacă dilatări și contracții ale materialelor, ceea ce duce la fisuri. Dacă vă gândiți la o ușă de lemn care se umflă și se strânge de la un anotimp la altul, cam așa se întâmplă și cu obiectele vechi – doar că acestea sunt mult mai fragile. Spre exemplu, ploile acide care sunt tot mai frecvente au efecte clare asupra pietrei și marmurei: corodări, pete negre, fragilizări. Clădirile istorice din centrele orașelor sunt printre cele mai afectate. În ultimii ani am observat mai des astfel de efecte, ceea ce arată că schimbările climatice nu sunt doar statistici, ci o realitate cu impact direct asupra patrimoniului.
– Când lucrați la restaurare, ce criterii sunt decisive în alegerea substanțelor de curățare și consolidare? Contează pentru dumneavoastră și impactul lor asupra mediului?
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Contează foarte mult. Alegerea substanțelor este un echilibru între siguranța obiectului, sănătatea restauratorului și impactul asupra mediului. Dacă înainte se foloseau solvenți puternici și toxici pentru a curăța rapid, astăzi preferăm variante mai blânde și mai sigure: geluri pe bază de apă, alcooluri ușoare, chiar enzime naturale care „mănâncă” depunerile organice. Ținem cont și de aspectele ecologice încercând să reducem toxicitatea, să apelăm la substanțe biodegradabile, cu un ciclu de viață minim poluant și să ne supunem reglementărilor internaționale (n.r. – ghidurile ICOM-CC și normele europene- REACH). Important este ca materialul folosit să poată fi îndepărtat fără a lăsa urme, pentru ca în viitor cineva să poată interveni din nou. Astfel, restaurarea devine nu doar o reparație punctuală, ci o etapă într-un proces continuu de protejare.
– Au existat situații în care ați renunțat la anumite substanțe pentru că erau toxice ori poluante? Cu ce alternative le-ați înlocuit?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, multe substanțe au dispărut complet din laboratoare. În trecut, de exemplu, formaldehida era folosită pentru consolidarea lemnului, iar mercurul ca pesticid împotriva insectelor. Ambele sunt extrem de toxice. Solvenții clorurați erau și ei la ordinea zilei, dar astăzi știm că sunt cancerigeni și poluanți de lungă durată. În locul lor folosim soluții mult mai sigure: solvenți „verzi”, uleiuri esențiale cu rol biocid, nanomateriale pentru consolidarea pietrei sau geluri apoase pentru curățarea picturilor. E o schimbare radicală de mentalitate: de la eficiență „cu orice preț” la eficiență responsabilă, care protejează și omul, și mediul.
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Soluțiile naturale sau biotehnologice – de exemplu enzime, geluri pe bază de apă, materiale biodegradabile sunt tot mai prezente în munca noastră. Gelurile pe bază de apă curăță fără să pătrundă în profunzime, enzimele acționează exact pe tipul de depunere vizat, iar adezivii biodegradabili sunt siguri și pentru obiect, și pentru mediu. Un exemplu simplu: pentru a curăța depunerile de proteine sau grăsimi, folosim enzime care „dizolvă” exact acele substanțe, fără a ataca suportul. Este ca atunci când folosești un detergent blând pentru o țesătură sensibilă – dacă alegi soluția potrivită, materialul rămâne intact.
– În profesia voastră, există și un risc pentru sănătate. V-ați confruntat cu situații în care substanțele utilizate erau dăunătoare și pentru restauratori, nu doar pentru mediu?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, există riscuri, mai ales dacă ne uităm în trecut. Mulți restauratori au plătit un preț greu, pentru să s-au expus zilnic la vapori toxici sau la pulberi fine care afectează plămânii. Chiar și astăzi, dacă nu sunt respectate regulile de protecție, efectele se simt rapid: iritații, alergii, amețeli. Pe termen lung, pericolele sunt și mai mari. De aceea, folosim măști speciale, ventilație, mănuși și încercăm să eliminăm complet substanțele agresive. E o profesie frumoasă, dar nu lipsită de riscuri, iar protecția personală e la fel de importantă ca protejarea obiectului.
– Cum reușiți să controlați microclimatul pentru obiecte – temperatură, umiditate, ventilație – și să faceți acest lucru cu un consum cât mai redus de energie?
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Clădirea muzeului, fostul Palat al Poștelor, este frumoasă dar dificil de întreținut. Vorbim de săli mari, cu tavane înalte și multe puncte vulnerabile. Obiectele nu au nevoie de un „frigider” sau de condiții artificiale perfecte, ci de stabilitate: să nu treacă brusc de la cald la rece, de la uscat la umed. Așa că acceptăm variații mici, sezoniere, dar prevenim schimbările bruște. În vitrine folosim materiale care absorb umezeala, iar iluminatul e aproape exclusiv LED, care nu încălzește și consumă puțin. Este o luptă permanentă între protecția patrimoniului și consumul de energie, dar echilibrul e posibil.
– Restaurarea trebuie să fie în același timp durabilă și sustenabilă. Cum împăcați aceste două cerințe atunci când lucrați pe termen lung cu patrimoniul muzeului?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Durabilitatea înseamnă ca obiectul să reziste mult timp după intervenție, iar sustenabilitatea presupune să o facem fără să dăunăm mediului. De multe ori cele două par să se contrazică: de exemplu, un control extrem de strict al temperaturii și umidității ar proteja obiectele, dar ar însemna un consum uriaș de energie. Soluția este prevenția și adaptarea. Alegem metode blânde, reversibile și eficiente energetic, folosim echipamente cu consum redus și ne ferim de substanțele agresive. Pe scurt: facem exact cât trebuie pentru obiect, nu mai mult decât e necesar.
– În practică, apelați și la materiale reciclabile sau refolosibile – cum ar fi hârtia japoneză, suporturile textile sau alte soluții sustenabile?
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, e un capitol la care ne gândim des. În laboratoare folosim hârtie japoneză specială, lavete din bumbac reciclat, borcane de sticlă sau recipiente refolosite. Pentru ambalaje apelăm la carton care nu este acid sau materiale modulare care se pot reutiliza. Pare un detaliu minor, dar gândiți-vă la zecile de mănuși, lavete și consumabile folosite într-o singură zi. Dacă unele pot fi reciclate sau înlocuite cu variante mai prietenoase, impactul devine semnificativ. Și, în același timp, transmitem un mesaj: muzeele nu doar păstrează trecutul, ci dau și un exemplu pentru viitor.
– Ați avut cazuri în care un obiect restaurat s-a degradat din nou din cauza mediului? Cum ați ajustat metodele de lucru pentru a evita repetarea problemei?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, se întâmplă, pentru că mediul în care stau obiectele contează la fel de mult ca intervenția directă. Un exemplu simplu: argintul se înnegrește foarte repede dacă vitrina conține materiale care emană sulf, cum ar fi MDF-ul sau pâsla. Sau picturile care dezvoltă din nou crăpături după variații de temperatură și umiditate. Când vedem aceste reacții, schimbăm imediat condițiile: izolăm sursa de poluanți, stabilizăm microclimatul, monitorizăm atent parametrii. Restaurarea nu înseamnă doar „reparare”, ci și supraveghere continuă, ca într-o terapie pe termen lung.
– Urmăriți cercetările din domenii noi, cum sunt chimia verde sau nanotehnologiile? Credeți că acestea pot aduce soluții mai sustenabile în restaurare?
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Da, cu siguranță. Chimia verde și nanotehnologiile oferă deja soluții promițătoare: nanoparticule care consolidează piatra fără să o încarce, geluri biodegradabile care curăță selectiv depunerile, soluții cu impact redus asupra mediului. Dar trebuie să fim prudenți: obiectele de patrimoniu nu sunt „cobai”. Testăm, monitorizăm și așteptăm rezultate pe termen lung înainte de a adopta complet o tehnologie nouă. Totuși, direcția este clară: viitorul restaurării va fi mai ecologic și mai prietenos cu mediul.
– În final, dacă ar fi să le transmiteți un mesaj altor restauratori: care sunt cele trei principii esențiale pentru a lucra responsabil – cu grijă atât pentru patrimoniu, cât și pentru mediu?
Mădălina Voicu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Aș rezuma astfel:
- Prevenția – să înțelegi cauza degradării înainte de a interveni.
- Alegerea materialelor potrivite – să fie compatibile cu obiectul, reversibile și cât mai puțin toxice.
- Depozitare și ambalare corectă – pentru că protecția pe termen lung este la fel de importantă ca intervenția în sine.
Iuliana Știrbu, expert restaurator Muzeul Național de Istorie a României:
Și aș adăuga încă ceva: responsabilitatea de a recicla și de a folosi resursele cu măsură. Pentru că atunci când protejăm patrimoniul, protejăm de fapt și comunitatea, și mediul în care acesta va continua să existe.
Cele două restauratoare care ne-au povestit despre culisele meseriei lor, Iuliana Știrbu și Mădălina Voicu, sunt curatoarele Expoziției Naționale de Postere Științifice „Conservare – Restaurare – Investigații” la Muzeul Național de Istorie a României.
Expoziția aduce în fața publicului contribuțiile specialiștilor din întreaga țară și dezvăluie, într-un format inedit, provocările și soluțiile restaurării patrimoniului cultural.
În paralel, muzeul găzduiește și expoziția „Conservarea-restaurarea picturilor din colecția MNIR”, unde picturi semnate de artiști precum Grigorescu, Tonitza sau Aman sunt prezentate publicului după procese complexe de restaurare.
CITIȚI ȘI:
Guvernul face primul pas pentru taxarea camioanelor în funcție de poluare și kilometri parcurși
Google Arts & Culture atrage atenția asupra patrimoniului universal afectat de schimbările climatice
