Pentru ca Bucurestiul nu are nici in 2008 o statie de epurare, 1.900.000 de „afluenti” individuali isi deverseaza zilnic jeturile de urina in raul Dambovita. Celor 2.000 de tone de pipi li se adauga peste 380 tone de materii fecale amestecate cu hartie igienica (fara numar) pe post de aluviuni. Cine „survoleaza” Capitala pe Google Earth poate vedea cum apele verzui ale Dambovitei serpuitoare devin brusc cacanii si nici ca-si mai revin, adaugand tuse din aceeasi culoare atat Argesului cat si Dunarii in aval.
Dambovita e atat de otravita incat specialistii Apelor Romane n-o pot incadra in nici una din clasele de calitate cunoscute: „E o apa imputita. Incarcatura cu amoniu depaseste de 25 de ori pragul maxim tolerat la cele mai murdare ape, cele din clasa a cincea de calitate. Fosforul total din apa e de 4,5 ori mai mare decat valoarea maxim admisa, iar incarcatura organica a apei exprimata in CCO-Cr e de 2,5 ori mai mare. In privinta cantitatii de oxigen dizolvat in apa, nu pot spune daca e de 100 sau de 1000 de ori mai mica, pentru simplu motiv ca in Dambovita e zero oxigen, iar zero inmultit cu orice numar tot zero da”, interpreteaza buletinele de analiza a apei prelevate din Dambovita biologul Serban Iliescu. Fara oxigen, in apa Dambovitei nici nu poate fi vorba de pesti, moluste sau insecte, ci doar de doua specii de viermisori rosiatici, cateva resturi de alge aduse accidental de curenti din amonte, nelipsitii coliformi fecali si alte vietati microscopice cu „indice sapro” ridicat.
Ritmurile naturii umane
Ca orice rau din lume, Dambovita are propriile ritmuri. Locuitorii din satele de pe cursul observa fara sa vrea ca apele parca respira in zori si in amurg: „Dimineata si seara, toata albia Dambovitei pute a cacat. Daca adie un pic vantul, putoarea invaluie tot satul, pana hat la calea ferata, care-i la un kilometru jumate de rau”, explica nea Fane Ivan (72 ani) din Budesti, localitate din Calarasi cu nume predestinat.
Perspicace, taranii au gasit explicatia pentru ritmicitatea de ceasornic cu care izul fecaloid-menajer li se strecoara prin tinde si pranzitoare, patrunzand pe sub usi pana-n iatacuri, unde se piteste sub plapumi si intre hainele bune din sifonier: „Dimineata si seara sunt momentele cand toata lumea vrea la toaleta sa dea afara tot din stomac. Dar cum la campie Dambovita curge incet, viteza cacatului e mica. De aceea, ce fac bucurestenii la veceu seara ajunge la Budesti de-abia pe la trei dimineata si tine pana la noua. In alea sase ore iti vine intruna sa vomiti. Seara-i aceeasi poveste. Ce fac bucurestenii dimineata trece ca un val prin dreptul Budestiului de-abia seara dupa cinci”.
Amintiri limpezi din copilarie
Desi dejectiile Bucurestiului ingrasa lunca Dambovitei de secole, valurile ucigase au fost observate intaia data doar acum 50 de ani: „Cand eram eu mic, in timpul razboiului, se prindea peste in Dambovita. Era crap, platica si chiar somn a prins tata pe-aici. Doar ca faceam baie in ea si de la balaceala fugeau pestii. Tata avea gradina pe malul Dambovitei si avea roata cu cai, pana cand a venit oamenii destepti si a facut roata hidraulica pe palete. Si ma urcam sus pe roata si saream in cap de sus de pe roata in Dambovita si faceam baie.
Cu apa aia se faceau zarzavaturile in gradina. Si ce zarzavaturi! Rosii, ardei, vinete, castraveti. Tata dintr-un pogon tinea patru persoane. Satenii cand plecau dimineata la camp isi luau apa din Dambovita ca sa faca mamaliga in camp pentru prasitori. Apa era frumoasa, era curata, domne, aproape transparenta. Atat ca nu puteai sa vezi in ea la distante mari. In ‘58, cand m-am facut flacau si-mi venise vremea sa ma bag cu capul la fund sa vad pe sub apa picioarele la mandrute, n-am mai putut, ca era apa murdeara”, povesteste nea Fane.
A urmat progresul, care a adus o viata noua pentru sateni: „Satul nostru a simtit prima duhoare cum au terminat-o de regularizat, in anul 1958. Inainte, Dambovita cotea pe unde e dealul ala si facea o deviere printr-o mlastina cu stufaris. Toate grosimile se decantau in stuf si-n sat venea apa curata. Putea doar rar, in momentul in care apa era mare si spala stuful”. Daca in copilaria lui Fane Ivan pustii nazdravanii treceau raul ca sa fure pere din livezi, azi, pe malurile Dambovitei, mosul vede cum intreprinzatori harnici incheie „ciclul fecalelor in natura” intr-un mod neasteptat: „Tigani de la Bucuresti vin expres la Budesti in fiecare sapatmana, sapa malul cu site si culeg niste viermisori subtiri ca acul si rosii pe care ii vand la tarabe in piete bucurestenilor care au acasa acvarii”.
Biologul Serban Iliescu de la Apele Romane cauta la randu-i viermisori, in interes stiintific de asta data, pentru ca sunt indicatori ai apelor puternic poluate:
„Pe fundul albiei Dambovitei e un mal negru puturos in care cresc viermii astia din clasa oligochetelor si niste larve de diptere. Eu ii zic un mal sapropelic. Seamana foarte bine cu malul de la Techerghiol ca miros, dar n-are aceleasi caracteristici. Cand il scot se scurge ceva asa negru pe maini, asemanator cu pacura si cu mazga aia pe care o scoti cand desfunzi chiuveta. Viermii astia de un rosu aprins ca ketch-upul, sau vargati in general cu negru si alb, traiesc in primii 5 centimetri din stratul de namol. Fiindca Dambovita are zero oxigen, de obicei viermii se retrag la mal, ca sa mai scoata capul afara. Cand prelevez mostre de mal cu sonda, chiar si dupa ce-i spal, carnea acestor viermi pastreaza mirosul fecaloid menajer”.
Pe „raul mort”, de la izvoare la varsare
Ghid ne e biologul Serban Iliescu: „Acest rau pleaca din muntii Fagaras cu o culoare albastra frumoasa, cu o apa fara gust si fara miros, strabate cam 200 kilometri pana la intrarea in Bucuresti si, dintr-o data, dupa ce strabate cam 10-15 kilometri, toata culoarea ei frumoasa se transforma practic intr-o mocirla urat mirositoare care curge lent”.
Punctul de deversare zilnica a miilor de tone de dejectii din Dambovita subterana in Dambovita de suprafata e la iesirea din Bucuresti inspre Glina, in apropierea Autostrazii Soarelui: „Pestii nu intra aici. Ei cotesc si urca in amonte, ca daca pe un peste il atinge suvoiul de dejectii care iese din conducte e terminat. Chiar daca pestele nu ar muri pe loc otravit de cele 500 tone de detergent sau de tona de cianuri deversate anual, distanta pana la varsarea in Dunare e prea mare ca sa supravietuiasca tinandu-si respiratia intr-o Dambovita fara oxigen”.
In ciuda faptului ca de la Glina in jos in Dambovita nu se mai gaseste nici o urma de macrozoobentos, undele raului ascund in continuare activitate intensa: „Un rahat de om n-apuca sa ajunga in Dunare pentru ca, tot rostogolindu-se in apa, se face zob in primele sute de metri de la deversare. E ca o sarma fiarta prea mult. Dar daca nu-l vedeti nu inseamna ca nu exista. Incarcatura organica e ca o ciorba cu suspensii care plutesc in apa”.
Hartia igienica are un timp de dezintegrare mai scurt. Nu si vata: „Hartia igienica, intr-un minut, daca-i amestecata bine de curenti, nici nu mai stii ca e, dar partea de celuloza sa stiti ca ramane, fiindca e greu degradabila si se depune in malul de pe albie. Vata pluteste in prima faza, dar cand a luat apa, se lasa direct la fund si pe ea continua sa se depuna sedimente. Cand extragi, ca biolog, probe de mal cu draga, trebuie sa fii blestemat sa gasesti o vata aruncata intr-o albie de rau, s-o apuci cu mana si sa nu stii unde a pus omul vata”.
In numai 500 de metri de la confluenta cu Argesul, Dambovita imprima apelor verzui ale acestuia culoarea namolului spalat si un miros specific de fecale care nu dispare pana la varsarea Argesului in Dunare.
„Cum la campie Dambovita curge incet, viteza c… e mica. De aceea, ce fac bucurestenii la veceu seara ajunge la Budesti de-abia pe la trei dimineata si tine pana la noua. In alea sase ore iti vine intruna sa vomiti. Seara-i aceeasi poveste. Ce fac bucurestenii dimineata trece ca un val prin dreptul Budestiului de-abia seara dupa cinci”. – Fane Ivan (72 ani), locuitor din Budesti”
„Cand eram copilasi, bea vacile apa din ea (Dambovita – n.n.), caii, oile, si acum, pa timp de vara, nici broasca, nici sarpele nu sta in ea. E imposibil de miros, iar cand ii da drumul la Protan, apa e neagra de funingine cum e pantofii mata”. – Fane Ivan (72 ani), locuitor din Budesti
