Green Report și RetuRO au marcat joi, 4 decembrie 2025, doi ani de la lansarea Sistemului de Garanție-Returnare (SGR) printr-un eveniment dedicat impactului socio-economic al companiei RetuRO, pe baza unui studiu realizat de Academia de Studii Economice – FABIZ. Dacă în prima parte a conferinței au fost prezentate cifrele – impact economic, locuri de muncă, volume colectate –, în panelul „Lecții învățate și direcții viitoare”, powered by Green Report, discuția s-a mutat în zona cea mai sensibilă: cum se vede SGR din teren, de la stat, industrie, retail, reciclatori și autorități locale.
La aceeași masă au statȘ
- Raul Pop, secretar de stat în Ministerul Mediului,
- reprezentanți ai producătorilor precum Alice Nichita de la Coca-Cola HBC și Robert Uzuna din partea ARAM,
- operatori de tehnologie precum Bogdan Purcherea de la Envipco România,
- retailul, prin Emanuel Pîrvulescu de la Mega Image,
- industria de reciclare reprezentată de Constantin Damov de la Green Group
- și perspectiva autorităților locale, prin Mircea Șendruc de la A.D.I. ECO Buzău.
Vocea lor combinată conturează un mesaj comun:
SGR funcționează, însă pentru a produce circularitate reală este nevoie de reglaje fine, coerență economică și integrare pe întregul lanț, de la producător până la reciclare și înapoi în economie.
După 1,49 miliarde de lei impact economic și miliarde de ambalaje colectate, întrebarea-cheie devine: cum transformăm Sistemul de Garanție-Returnare într-un motor autentic de economie circulară, nu doar într-un mecanism logistic de colectare?
De la „joaca” cu ambalaje la un sistem național
Mesajul comun al panelului: SGR nu mai este un experiment.
România are o infrastructură națională – aparate de colectare, logistică, fluxuri de date – iar cetățeanul a integrat deja gestul returnării în rutina zilnică.
Sursa foto: Green Report
Constantin Damov a comparat dezvoltarea RetuRO cu ridicarea unei clădiri:
„RetuRO se dezvoltă, este ca o clădire: s-au pus bazele, anul acesta e la roșu, și trecem la detalii, iar detaliile sunt foarte importante”.
Declarația sa surprinde esența momentului actual: infrastructura există, dar valoarea reală se va decide în etapa de finisaje — integrarea industriei, ajustarea mecanismelor economice și livrarea materialului înapoi în economie.
Aceste „detalii” sunt exact ceea ce panelul 2 a disecat: modul în care sunt folosite aparatele, cum se monitorizează lunar performanța, ce costuri reale se ascund în spatele sistemului și cum se împart ele între producători, retail, reciclatori și stat.
Circularitatea nu se termină la aparatul de colectare
O idee recurentă în discuție este că circularitatea nu se oprește la containerul de returnare.
Astăzi, „RetuRO este complet din punct de vedere al conectării”, cum a subliniat Constantin Damov: există fluxuri care unesc producătorii de băuturi, comercianții, centrele logistice și reciclatori. Dar circularitatea înseamnă mai mult decât un circuit administrativ – înseamnă ca materialul să se întoarcă efectiv în producție, în sticle, doze sau noi produse.
Reciclarea nu este doar un serviciu (colectare, sortare, transport), ci o industrie care are nevoie de material.
Din intervențiile din panel reiese clar frustrarea sectorului de reciclare: la capătul fluxului trebuie să existe plastic, sticlă și metal de calitate, în cantități stabile și la prețuri previzibile.
Piață europeană tensionată: când reciclarea este sufocată de propriul succes
Un alt semnal de alarmă, venit dinspre industria de reciclare, privește piața europeană de materiale reciclate.
Tot Constantin Damov explică faptul că Europa este „invadată” de material reciclat din țări care nu respectă standardele. În timp ce țintele de colectare și reciclare cresc, la fel și taxele.
Economia circulară ajunge, astfel, să arate ca „un exercițiu financiar”, cu riscul ca, în unele cazuri, reciclarea să fie penalizată mai mult decât lipsa de acțiune.
Mesajul este: fără o piață echilibrată și corect reglementată la nivel european, SGR-ul nu va putea susține pe termen lung investițiile în reciclare.
România poate să colecteze tot mai mult. Dar dacă materialul nu își găsește locul într-o industrie competitivă și predictibilă, sistemul va deveni nesustenabil economic.
Taxa de 2%: când instrumentele fiscale riscă să descurajeze reciclarea
Unul dintre cele mai sensibile subiecte atinse în panel este modul în care statul taxează materialele reciclate. Din intervenții reiese că AFM percepe o taxă de 2% din valoarea materialelor reciclate, aplicată pe factură, ceea ce în cazul unor materiale scumpe ajunge să depășească taxa la groapă.
Pentru industrie, efectul este paradoxal:
-
reciclatorii plătesc o taxă suplimentară exact pe activitatea pe care politica publică ar trebui să o încurajeze;
-
Administrația Fondului pentru Mediu ajunge să aibă, de fapt, rol de „al doilea Minister de Finanțe”, cu atribuții de inspecție fiscală asupra actorilor din lanț.
Concluzia panelului pe această zonă: instrumentele fiscale trebuie recalibrate astfel încât să nu penalizeze reciclarea. Altfel, România riscă să construiască un sistem SGR performant din punct de vedere logistic, dar fragil din punct de vedere economic.
Ineficiențe și supra-reglementare: lecțiile ultimului deceniu
Reprezentanți ai industriei au subliniat și o problemă structurală:
în ultimii zece ani, de fiecare dată când s-a reglementat „în favoarea” unei industrii, alte sectoare au fost afectate, generând crize care au trebuit apoi „stinse” prin și mai multă reglementare.
Este evocată chiar ideea „principiului vaselor comunicante”: dacă o industrie câștigă printr-o intervenție bruscă, alta pierde – de multe ori chiar reciclarea.
Unde se duc banii și cum se împart responsabilitățile
În timpul conferinței, apare recurent ideea modelului economic: cine plătește, cine investește, cine își asumă riscurile și cine primește materialul la final.
Invitații au subliniat că reciclarea ar trebui văzută ca un serviciu livrat economiei – serviciu de colectare, sortare, transport și procesare. Iar la final, „materialul să fie la dispoziția industriei care plătește atâția bani și care merită să îl primească înapoi”.
Aici, lanțul de responsabilitate devine clar:
-
Statul: stabilește regulile, țintele și taxele și trebuie să evite transformarea politicilor de mediu în simple instrumente fiscale.
-
Producătorii și retailul: finanțează sistemul, influențează designul ambalajului și au contact direct cu consumatorul.
-
Reciclarea: este veriga ce transformă deșeul în resursă și are nevoie de predictibilitate.
-
Autoritățile locale: trebuie să-și ridice nivelul de performanță în colectarea separată, pentru ca SGR să nu funcționeze „în paralel” cu un sistem municipal disfuncțional.
Ce urmează pentru SGR: fine tuning, nu demolare
Dincolo de criticile punctuale, tonul panelului rămâne unul de cooperare, nu de confruntare.
Speakerii recunosc că SGR a făcut un salt pe care alte politici de mediu nu au reușit să îl producă: a introdus disciplina returnării într-un timp foarte scurt și a creat o infrastructură la nivel național.
În același timp, mesajul comun este că următorii ani vor fi despre ajustări fine:
-
definirea unei metrici juste pentru performanță,
-
integrarea completă a industriei de reciclare,
-
reașezarea instrumentelor fiscale,
-
și corectarea ineficiențelor din sistemul de management al deșeurilor.
Dacă aceste ajustări reușesc, SGR poate deveni nu doar „clădirea” solidă care colectează ambalaje, ci și motorul unei economii circulare în care materialele chiar se întorc înapoi în economie — în sticle, doze și produse noi, nu în depozite.
