Deșeurile textile, un flux neglijat

Suntem în 2025, iar colectarea separată a deșeurilor textile, care ar fi trebuit să fie implementată în toate statele membre UE începând cu acest an, a avut un start ratat în România.

Nu există încă un sistem funcțional, nici infrastructură națională, nici un cadru legislativ bine definit.

În schimb, realitatea este că hainele uzate sunt încă amestecate cu resturile menajere sau ajung „la țară” – o soluție informală ce împiedică orice valorificare ulterioară.

În acest context a avut loc recent la București prima conferință internațională dedicată acestui subiect în Europa Centrală și de Est: „Circular Textiles – Less Waste, More Future”, organizată de Coaliția pentru Economie Circulară (CERC), împreună cu Aretex, EuRIC și alți parteneri regionali.

Evenimentul a reunit reprezentanți din întregul lanț valoric – colectori, sortatori, reciclatori, retaileri și autorități.

Pentru prima dată s-a purtat o discuție deschisă despre provocările din România și pașii necesari pentru schimbare.

Necesitatea unui sistem coerent, nu a unui nou proiect-pilot

Problemele nu sunt nici recente, nici dificil de înțeles. Lipsa nu este a soluțiilor, ci a unui mecanism care să le integreze eficient.

În prezent, sortarea este finanțată aproape exclusiv prin vânzarea hainelor second-hand – un model fragil, mai ales când calitatea acestora scade și reutilizarea devine dificilă.

Reprezentanții Humana, La Majol și Roséco au fost categorici: fără un sprijin financiar adecvat, sortarea nu poate fi sustenabilă.

Iar fără sortare, reciclarea și reutilizarea rămân imposibile, indiferent de tehnologiile disponibile.

La conferință s-a discutat despre capacitățile existente de reciclare, neutilizate; despre retaileri care doresc să colecteze textile, dar sunt blocați de un cadru legal restrictiv; despre centre de sortare active de două decenii, dar necertificate oficial ca furnizori de servicii publice; precum și despre absența unui mecanism de trasabilitate.

Mai mult, nu dispunem – cetăţenii, mediul de business sau autoritățile – de date clare privind cantitățile puse pe piață și cele recuperate.

EPR – singura soluție viabilă

Singurul instrument capabil să ofere structură și funcționalitate întregului sistem este EPR-ul (Extended Producer Responsibility = răspunderea extinsă a producătorului). Nu doar ca principiu, ci ca mecanism concret de asumare a costurilor de către entitățile care aduc în piață produse textile, cu obligații clare, bugete dedicate, trasabilitate și control riguroase.

EPR-ul poate finanța infrastructura necesară pentru colectare și sortare, poate stimula cererea de fibre reciclate și poate forța o schimbare reală în modul în care se proiectează și comercializează hainele.

Ministrul Mediului, Mircea Fechet, a susținut această direcție în deschiderea conferinței: „Gestionarea deșeurilor textile nu mai poate fi ignorată. Este o provocare majoră, dar și o oportunitate – dacă acest sector devine un pilon al economiei circulare.”

El a subliniat sprijinul ministerului pentru dezvoltarea infrastructurii prin politici publice, investiții și campanii de conștientizare, insistând pe colaborarea între industrie și autorități.

Totul, însă, depinde de implementarea reală a sistemului EPR, un pas esențial care necesită reglementare tocmai din partea … Ministerului Mediului.

Acesta trebuie să stabilească ținte operaționale, rigorile de operare și finanțare, responsabilități și penalități.

Știm cu toții că „poluatorul plătește” însă autoritatea centrală de mediu trebuie să stabilească cine e acesta, cât-cum-cui să plătească și până când. Altfel… vorbim vorbe.

Mai este timp să schimbăm lucrurile

În ciuda fragmentării actuale, România dispune de atuuri: companii care investesc, organizații active, capacitate tehnologică în dezvoltare și sprijin financiar din partea Uniunii Europene.

Pentru a transforma aceste premise într-un model viabil, este nevoie de coerență, politici realiste, cooperare între autorități și industrie, responsabilitate și transparență.

Este esențial să definim clar ce reprezintă un deșeu textil și când acesta încetează să mai fie deșeu („end-of-waste”), de exemplu prin reciclare.

Cum se reciclează acesta când nu ai informații privind compoziția materialului? Poate „pașaportul de produs” să rezolve această lacună? Cum anume?

Și, apoi, care este regimul juridic al unui articol reparat? Devine el un nou articol textil pus pe piață și naște o nouă obligație? Care este cuantumul acesteia și cui îi revine costul? Aceste clarificări ar facilita fluxurile administrative de reutilizare, reparare și reciclare, blocate acum.

Este urgentă, așadar, accelerarea implementării EPR pentru textile, cu mecanisme funcționale de colectare a datelor, trasabilitate și alocare corectă a costurilor.

Dezvoltarea infrastructurii naționale de sortare și reciclare trebuie susținută prin investiții mixte, inclusiv fonduri europene și bugete locale.

Nu în ultimul rând, sunt necesare campanii de informare dedicate consumatorilor. Fără educație privind prevenirea, minimizarea, reutilizarea și reciclarea, toate aceste eforturi riscă să fie doar dorințe și încercări legislative.

Textilele sunt un indicator clar al modelului nostru de consum rapid. Modul în care gestionăm acest flux la final de viață reflectă capacitatea noastră de a construi o economie durabilă.

Dacă nu acționăm acum, riscăm să pierdem oportunități economice importante, să ducem în derizoriu serviciul public de colectare separată și să afectăm credibilitatea tranziției noastre verzi.