In toamna lui 2003 am fost nevoit sa ma mut impreuna cu un amic intr-un apartament din Drumul Taberei, undeva in zona capatului de linie al catorva trolee si autobuze. In fiecare dimineata descopeream, fascinat, potentialul de sociabilitate al gradinilor intinse pe spatii generoase din jurul blocului. Sambata mai ales, ce tateni voiosi si harnici isi faceau de lucru in gradinile pline de pomi fructiferi si straturi de ceapa sau rosii intretaiate de palcuri de vegetatie salbatica. Dupa-amiaza, osteniti de la gradinarit sau de la mes terit, aprindeau focul si incingeau gratare minuscule langa care desfasurau infinite partide de table. In timpul saptamanii, livada domestica improvizata in preajma blocului de nostalgicii unei ruralitati populate din abundenta cu vegetatie intra in grija femeilor, care ingrijeau de florile din gradina. Spectacolul mi se parea fascinant, il intalnisem cu ani in urma si in zonele periferice ale cartierului Titan, dar nu era si surprinzator. In anii ’80, aproape toate blocurile comuniste din orasul meu aveau improvizate in preajma veritabile gradini de legume si de flori. Este perioada in care de barele balcoanelor au inceput sa apara agatate, in cutii lunguiete de lemn, straturi de flori suspendate. In veritabilele gradini suspendate isi faceau loc, pana dadea inghetul, garofite, panselute si alte cateva flori al caror nume imi ramane strain.
Tot atunci, scarile care legau intre ele cele zece etaje s-au populat cu ghivece, mai mari sau mai mici, cu ficusi, colocazii, trandafiri japonezi, aloe vera, care deveneau reale obstacole in calea celor care aveau ghinionul sa fie prinsi afara de o pana de curent.
Intr-o alta gradina, cea din preajma blo cului minuscul de vizavi, ne era interzis – nu se stie de catre cine – sa intram. Era o gradina imprejmuita cu un gard salbatic, plin de tepi si de frunze pe varful carora se depozita un soi de ulei ustura tor. Cei care reuseau sa intre prin cine stie ce ochiuri create cu mari eforturi povesteau ca acolo cresteau cateva corzi luni de vita-de-vie care urcau pana la etajul unu in balcoanele a trei apartamente. Toamna, ori de cate ori incercam sa ne aprovizionam cu ciorchini, eram stropiti cu apa si boscoroditi de proprietarii ad-hoc ai gradinii. Acelasi lucru se intampla vara cand mergeam sa furam cirese si caise.
Romania urbana a fost impanzita in perioada comunista cu astfel de spatii dintr-un motiv destul de simplu: populatia, provenita in mare parte din mediul rural, incerca sa domesticeasca in cel mai simplu mod un peisaj plin de colturi de beton, o jungla prafoasa de fier si mortar. Universul descris mai sus i-a facut pe cei mai multi dintre parintii nostri sa traiasca senzatia unui acasa trait in spatii proiectate sa distruga aproape orice legatura cu lumea din care facusera parte.
Punctul maxim al fenomenului s-a produs in cateva dintre periferiile oraselor industriale, in care tarani plecati literalmente de langa plugul tras de boi sau cai s-au trezit parasutati peste noapte. Aici au aparut improvizate din resturi aduse de la fabrica cotete pentru pasari si porci care starneau rasul orasenilor sadea pana spre sfarsitul anilor 2000. I-am in trebat, de-a lungul celor catorva cer cetari de teren la care am participat, pe cativa dintre proprietari daca "fermele" lor sunt rentabile. Aproape invariabil primeam ace lasi raspuns: nu. Si atunci? Atunci era vorba doar despre o practica ce le permi tea, mai degraba, sa socializeze cu vecinii la un pahar cu tuica ciocnit peste gard si sa faca ceva cu timpul lor liber (!) altceva decat sa stea sa astepte cele doua ore si jumatate de program TV.
Acum, locul acestor dantele de cotete l-au luat minuscule, dar sclipicioase cartiere de vile. Gradina din fata blocului meu a cedat locul unei parcari in care se inghesuie masini voluminoase si mari con suma toare de benzina…
Bogdan Iancu este cercetator la Muzeul Taranului Roman
