Cu peste 130 de milioane de fragmente de deșeuri care orbitează deja planeta, riscul unei „tornade Kessler” devine tot mai real. Agenția Spațială Europeană avertizează: fără intervenții urgente, orbita Pământului ar putea deveni inutilizabilă.
Orbita Pământului devine din ce în ce mai aglomerată, iar problema deșeurilor spațiale a ajuns la un nivel critic.
Conform noului raport privind mediul spațial 2025, publicat de Agenția Spațială Europeană (ESA), cantitatea de gunoaie cosmice crește rapid, într-un ritm care depășește cu mult rata cu care aceste obiecte revin în atmosferă și se autodistrug.
„Aceasta înseamnă că a nu adăuga noi resturi nu mai este suficient: mediul deșeurilor spațiale trebuie curățat în mod activ”, subliniază ESA în rezumatul raportului.
Sateliți morți și fragmente cu traiectorii periculoase
În prezent, pe orbita Pământului sunt monitorizate aproximativ 40.000 de obiecte, însă doar 11.000 sunt sateliți activi.
Restul reprezintă resturi provenite din misiuni încheiate, segmente de rachete abandonate sau fragmente rezultate din coliziuni ori defecțiuni tehnice.
Estimările ESA sunt și mai îngrijorătoare:
54.000 de obiecte mai mari de 10 cm, 1,2 milioane între 1 și 10 cm și nu mai puțin de 130 de milioane de fragmente cu dimensiuni între 1 mm și 1 cm orbitează în prezent planeta.
Acestea circulă cu viteze amețitoare, suficiente pentru a provoca daune grave sateliților operaționali sau misiunilor cu echipaj uman, inclusiv Stației Spațiale Internaționale sau Telescopului Hubble.
Autodistrugere? Da, dar încet
Mulți dintre sateliții și componentele lansate în prezent sunt concepuți pentru a se autodistruge prin reintrare în atmosferă la finalul misiunii.
Obiectele care intră în contact cu straturile dense ale atmosferei ard și se dezintegrează, eliminând astfel riscul de a deveni resturi permanente.
Problema este că acest proces poate dura ani sau chiar decenii.
Multe obiecte rămân pe orbita joasă mult timp după ce și-au încheiat utilitatea, în special cele lansate înainte ca reglementările privind dezafectarea responsabilă să fie implementate.
În lipsa unei orbite dezintegratoare planificate sau a unui sistem activ de repoziționare, aceste corpuri devin surse de coliziuni sau fragmentări spontane.
„Deși ieșirea din uz a sateliților este deseori planificată, procesul e lent, iar în lipsa unor măsuri mai ferme de curățare, riscul continuă să crească”, atrage atenția ESA.
Pentru a reduce aceste riscuri, Agenția Spațială Europeană a introdus standarde clare privind comportamentul la reintrare al obiectelor spațiale.
Potrivit normei ESSB-ST-U-004, materialele din care sunt construite navele spațiale ar trebui alese astfel încât să se dezintegreze complet în atmosferă, evitând ca fragmentele să ajungă la sol.
Asta înseamnă eliminarea metalelor cu punct de topire ridicat, precum titanul sau oțelul inoxidabil, și excluderea substanțelor periculoase sau radioactive.
Această abordare tehnică poartă numele de „design-for-demise” – proiectarea cu intenția ca obiectul să ardă complet la finalul vieții sale.
Practic, inginerii trebuie să îmbine cerințele de durabilitate în timpul misiunii cu cele de autodistrugere eficientă.
Pentru a verifica eficiența acestor soluții, agențiile spațiale testează componentele în tuneluri de vânt cu plasmă, simulând condițiile extreme ale reintrării.
Rezultatele ajută la dezvoltarea de modele predictive și la rafinarea standardelor de siguranță.
Însă compromisul nu este simplu: materialele care se distrug ușor la reintrare pot fi mai vulnerabile în spațiu.
De aceea, procesul de optimizare include și analiza riscului de coliziune, a temperaturilor extreme sau a stresului mecanic, ceea ce complică și mai mult ecuația unei misiuni sustenabile.
Către sindromul Kessler: o cascadă scăpată de sub control?
Riscul de coliziuni este în creștere, iar degradarea mediului orbital va continua chiar și în absența unor lansări viitoare, din cauza acumulării continue de resturi provenite din fragmentări necontrolate.
Cauza?
Așa-numitele evenimente de fragmentare, care generează obiecte noi mai repede decât pot fi eliminate natural prin reintrare atmosferică.
„Există un consens științific că numărul deșeurilor spațiale va continua să crească în mod natual, inclusiv în scenariul în care lansările ar fi oprite complet, din cauza acestor evenimente de fragmentare spontană, cunoscute sub denumirea de sindromul Kessler”, avertizează ESA.
Sindromul Kessler este un scenariu teoretic formulat în 1978 de cercetătorul NASA Donald J. Kessler, care a avertizat că, la un anumit nivel critic de densitate a obiectelor pe orbita joasă a Pământului, coliziunile dintre resturi spațiale ar putea declanșa o reacție în lanț autoîntreținută.
Concret, o coliziune între două obiecte, fie ele sateliți inactivi, fragmente de rachetă sau alte resturi, poate genera sute sau mii de noi bucăți de deșeuri.
Acestea, la rândul lor, pot lovi alte obiecte, provocând noi coliziuni și noi fragmente, într-un proces care scapă de sub control.
Acest fenomen ar putea face ca anumite regiuni ale orbitei terestre să devină periculos de instabile sau complet inutilizabile pentru misiuni viitoare, deoarece probabilitatea coliziunilor ar crește exponențial.
Sindromul Kessler nu este o simplă ipoteză, ci o problemă reală și iminentă, având în vedere ritmul actual al lansărilor și lipsa unor măsuri sistematice de colectare a deșeurilor spațiale.
Cu cât numărul obiectelor pe orbită este mai mare, cu atât crește riscul de fragmentare și coliziune, amplificând efectele.
De la debutul erei spațiale, în 1957, s-au înregistrat peste 650 de evenimente de acest gen – rupturi, explozii, coliziuni sau alte incidente neprevăzute care au dus la fragmentarea obiectelor aflate pe orbită, potrivit datelor ESA.
În 2024, ESA a înregistrat 11 astfel de evenimente necolizionale, fie explozive, fie cauzate de uzură, care au generat cel puțin 2.633 de noi fragmente orbitale.
Problema e că astfel de fenomene sunt imprevizibile, iar în lipsa unor traiectorii de reintrare controlată, fragmentele rezultate pot rămâne ani întregi active în orbita joasă a Pământului, acolo unde se află două stații spațiale cu echipaj uman și mii de sateliți activi, inclusiv cei aproape 7.000 ai constelației Starlink.
Orice serie de coliziuni în această zonă ar putea pune în pericol viețile astronauților, ar bloca lansările și ar compromite infrastructura satelitară globală.
Deșii în ultimii ani au fost înregistrate progrese în gestionarea reintrărilor controlate, fragmentele rămase din vechile lansări și cele generate de fragmentări spontane continuă să reprezinte un risc major pentru siguranța orbitală.
Noile standarde se aplică în special misiunilor recente, însă moștenirea celor peste șase decenii de activitate spațială nereglementată încă afectează ecosistemul orbital.
Un pas înainte: reintrări controlate mai numeroase
O veste încurajatoare din raport: numărul reintrărilor atmosferice controlate a crescut în 2024, iar mai puține obiecte au avut intrări necontrolate față de anii anteriori.
ESA notează că aproximativ 90% din fragmentele de rachetă aflate pe orbita joasă părăsesc acum orbita valoroasă conform standardelor internaționale, iar peste jumătate dintre ele reintră în mod controlat.
„80% sunt conforme și cu noul standard ESA din 2023, care prevede eliberarea orbitelor în maximum cinci ani”, se arată în raport.
Inițiative de curățare activă: vise ambițioase, soluții reale?
Curățarea activă a spațiului rămâne una dintre cele mai mari provocări tehnologice ale epocii noastre.
Tot mai multe start-up-uri și agenții spațiale testează misiuni demonstrative care vizează capturarea și eliminarea deșeurilor orbitale, folosind soluții variate precum brațe robotice, harpoane sau vele de frânare.
Companii precum ClearSpace și Astroscale, alături de proiecte pilot dezvoltate de ESA și NASA, experimentează scenarii în care sateliți specializați detectează, interceptează și redirecționează resturi spațiale mari spre reintrarea controlată în atmosferă.
Însă costurile, riscurile și lipsa unui cadru legal global încetinesc implementarea pe scară largă.
De la Războiul Rece la Revoluția spațială privată
În anii ’60 și ’70, cursa spațială era controlată de guverne, iar lansările erau rare și strict motivate politic.
Revoluția spațială a început ca o competiție între superputeri, nu ca un efort științific global sau un demers comercial.
Contrastul cu prezentul este puternic: trăim o adevărată explozie a lansărilor private, iar accesul la spațiu a devenit mai facil ca niciodată.
Astăzi, companii precum SpaceX, OneWeb sau Amazon Kuiper lansează mii de sateliți anual, transformând spațiul orbital într-un zonă comercială intens utilizată și contribuind, în același timp la o aglomerare accelerată a orbitei.
Conectivitatea globală, navigația și monitorizarea planetei depind tot mai mult de constelații uriașe, formate din mii de sateliți.
Dar această democratizare a spațiului vine cu un preț.
Fără reguli comune și măsuri clare de responsabilitate, riscăm să transformăm orbita într-un cimitir zburător.
Problema deșeurilor spațiale nu mai poate fi tratată ca o simplă neglijență tehnologică, a devenit o criză globală de mediu.
Iar sateliții, deveniți infrastructură critică pentru comunicații, climă și securitate, pot deveni inutilizabili dacă nu acționăm la timp.
Este momentul pentru coordonare internațională, reglementări aplicabile tuturor actorilor și investiții reale în soluții de curățare.
Drumul nostru printre stele depinde de gunoiul pe care îl lăsăm în urmă.
CITIȚI ȘI:
Cine curăţă şi cine finanţează eliminarea deșeurilor orbitale?
