Text de Ionut Purica
In ianuarie, furnizarea gazului din Rusia catre UE prin Ucraina a fost stopata si, prin urmare, bulgarii si slovacii tremurau in conditiile temperaturilor de iarna, in timp ce romanii – nu.
In primul rand ar trebui sa mentionez ca sunt patru „fluide” principale care tin economiile impreuna: banii, munca, energia si informatia. Uniunea Europeana, care a inceput ca o uniune a carbunelui si metalului, a reusit sa-si unifice mai intai politica monetara. Munca urmeaza indeaproape si cardul albastru va deveni in curand o realitate. Politica energetica la nivel european incepe acum sa se contureze.
Datorita contextului generat de fenomenul schimbarilor climatice, politica energetica este interconectata cu cea privind schimbarile climatice, asa cum s-a statuat foarte clar la nivelul Comisiei Europene incepand cu 2007.
Pentru un interval de timp scurt spre mediu, negocierea asigurarii necesarului de gaz este imperativa, iar pentru intervalul de timp mediu spre lung, implementarea de tehnologii „non-carbon” este obligatorie. Mai exista si scenariul in care Europa isi asigura necesarul de energie din surse controlate de altii; la periferia hegemoniei Eurasiatice a Chinei, Rusiei, Indiei sau Japoniei.
Intr-o conferinta la Institutul Pan European din Finlanda de la sfarsitul anului 2008, un reprezentant rus a spus clar ca, daca Europa vrea sa negocieze, trebuie sa vorbeasca fie cu o singura voce, prin Comisia Europeana, fie cu 27.
In situatia actuala, in care cateva state membre vorbesc separat, iar Comisia vine pe deasupra lor, este putin probabil sa se ajunga la rezultate eficiente.
Concluzia logica este sa acceleram dezvoltarea si implementarea de tehnologii fara carbon. Politica UE in domeniul schimbarilor climatice este, cu siguranta, un bun instrument catre atingerea acestui scop. Protocolul Kyoto a venit in intampinare cu un mecanism care genereaza si transfera asemenea tehnologii intre guverne.
Schema de comert cu emisii la nivelul Uniunea Europeana a extins acest mecanism la nivelul companiilor, cu rezultate promitatoare. Mergand mai departe, intr-o baza pur speculativa, cel mai probabil vom vedea un sistem reglementat de conturi de carbon personale sau familiale, ca o masura a amprentei de carbon, intr-un viitor nu foarte indepartat.
Trebuie sa evidentiez ca exista riscul ca aceste mecanisme sa devina pur comerciale si sa piarda obiectivul principal: decuplarea de la utilizarea actuala a tehnologiilor bazate pe carbon.
Amploarea recenta pe care au luat-o construirea de centrale nucleare si sistemele nucleare de mici dimensiuni propuse de constructori este doar un simptom al scenariului prezentat anterior.
Sa nu uitam ca sistemele bazate pe hidrogen nu sunt foarte departe si ca politica 3 x 20% a Uniunii Europene pana in 2020 este doar la inceput. Toate aceste tehnologii vor schimba nu doar mediul in care traim, ci si valorile asociate vietii.
In final, as sublinia ca Uniunea Europeana este intr-o pozitie buna: tarile care au capacitate de generare bazata pe tehnologie inalta sunt acum peste limitele angajamentelor privind emisiile, in timp ce statele membre est-europene, care au nevoie de tehnologii, sunt sub limite.
Este momentul sa corelam vanzarea certificatelor de emisii sub Protocolul Kyoto (AAU) cu dezvoltarea comuna si transferul de tehnologie.
Comertul cu emisii, puternic conectat cu dezvoltarea tehnologica, poate fi un scenariu catre o Uniune Europeana mai sustenabila din punct de vedere energetic, politic s.a.m.d.
In acest context, intalnirea de la Copenhaga este un important reper in incercarea de a corela politica UE in domeniul energiei si schimbarilor climatice cu viziunea noii conduceri a SUA, dar si cu necesitatea de dezvoltare a Chinei, Indiei, Braziliei, Rusiei si a altor producatori de hidrocarburi in regiunile caspica si araba.
Mai mult decat atat, Uniunea Europeana trebuie sa sustina propriile corporatii in competitia cu companiile care nu acorda aceeasi importanta aspectelor de mediu de pe pietele asiatice si sud-americane. Ar trebui ca Uniunea Europeana sa inceapa sa-si subventioneze companiile care isi desfasoara activitatea in afara Europei si astfel sa renunte la propriile principii comerciale de baza.
Sau ar trebui sa lupte pentru o strategie privind schimbarile climatice la nivel mondial, cu toate impactele (comercial, financiar, social) pe care le implica. Compenhaga
poate furniza cel putin un raspuns temporar, daca nu unul final.
