Daca umanitatea isi continua expansiunea impotriva naturii, isi va submina propriul viitor, crede Peter Lengyel, expert in conservarea biodiversitatii.
Sintem cu totii de acord ca omul este cea mai mare valoare pentru noi: iubim anumite persoane, parinti, copii, prieteni, iubite, iubiti si poate putem extrapola sentimentul la intreaga noastra comunitate globala. Includem aici oamenii care au trait inainte de noi, cei existenti si cei care vor veni dupa noi. Ne-am creat o civilizatie, ea se dezvolta, pina acum a avut si loc unde sa creasca; au existat „pierderi colaterale”, dar asta este.
Fara civilizatie, omul ar fi o oarecare maimuta care scutura tufele sa adune masline. Civilizatia este cea care ne deosebeste in parte de celelalte fiinte, ea ne face sa preluam din ce in ce mai mult din fluxul energetic al planetei.
Numarul oamenilor creste, creste, la fel si economia globala, impactul oamenilor asupra ecosferei este din ce in ce mai mare. Atunci cind creste numarul de lacuste, de rozatoare, de gindaci de Colorado sau cind niste celule tumorale se multiplica necontrolat, observam ca „sistemul” are probleme: ori se gaseste calea spre revenirea la echilibru, ori sistemul se distruge.
Sintem cu totii de acord ca natura este splendida, padurile, riurile, pelicanii si ursii, marea cu pestii si delfinii sai, libelulele sclipitoare care vineaza deasupra baltilor. Dar cind este momentul alegerii, preferam oare interesul nostru pe termen lung, de a pastra habitatele naturale, sau preferam interesul momentan de a avea o casa mai mare, parcare, autostrada si teren de golf?
Zilnic natura pierde, iar infrastructura globala creste: paduri dispar, balti sint desecate, zone inierbate sint transformate in aratura. Totusi, in ultima perioada, omul constientizeaza limitele cresterii, date de limitele resurselor existente. O planeta marunta, cum este Terra, poate sustine o anumita populatie umana cu anumite pretentii materiale. Exista astfel limite ale cresterii populatiei si ale cresterii economice, date de capacitatea de suport a planetei noastre.
Pina acum, omul, ca orice fiinta vie, a utilizat toate caile spre „crestere”, spre absorbtia de mai multe resurse in propriul interes al momentului. Pina acum, aceasta crestere a dus la afectarea intereselor altor fiinte vii, dar nu a periclitat viitorul civilizatiei decit in anumite arii, unde au urmat colapsuri ale civilizatiei locale dupa suprautilizarea resurselor.
Acum avem o singura civilizatie globala, iar utilizarea resurselor intrece rata lor de producere. Prin activitatile antropice rezulta o criza de mediu vizibila peste tot, din ce in ce mai grava, de la poluarile oceanice, devastarea padurilor la scaderea biodiversitatii. O data cu scaderea resurselor, tensiunile dintre comunitati vor creste, lupta pentru ele se va inteti.
Auzim peste tot despre „dezvoltarea durabila”. Dar ce inseamna ea concret? Ca trebuie luate in considerare aspecte legate de capacitatea de suport a mediului nostru, la fel interesele generatiilor viitoare care nu au sansa de supravietuire daca vor continua trendurile actuale de devastare a mediului. Totusi, realitatea concurentiala de zi cu zi „forteaza” omul sa ia deciziile cele mai profitabile pentru moment, iar competitia din ce in ce mai mare, o populatie de peste 6 miliarde de oameni si o crestere a economiei globale duc la o presiune incredibila asupra ecosferei.
Exista o paradigma a dezvoltarii durabile, in care cei trei piloni (social, economic si de mediu) sint echivalenti. Este desigur o abordare antropocentrica, fara prea multe relatii cu realitatea obiectiva. Realitatea rationala este ca civilizatia umana este doar un subsistem totalmente dependent de functionarea ecosferei. Civilizatia noastra are in fata cea mai dificila situatie cu care s-a confruntat o specie biologica in istoria acestei planete: incercarea de a-si reduce impactul, de a-si limita cresterea, in conformitate cu limitarile existente, astfel incit existenta ei sa nu duca la subminarea propriului viitor. Intrebarea este: vom fi oare capabili sa reorientam un colos de dimensiunea civilizatiei umane pe o traiectorie de sustenabilitate?
Daca sintem sinceri cu noi insine, nu prea pare probabil. Este nevoie de o schimbare prea mare, prea profunda, care sa stabileasca noi prioritati, sa reorienteze gindirea generala, politicile atit de bine inchegate ale statelor, corporatiilor si ale persoanelor umane, atit de angrenate in concurenta pentru dominatie. Il vad in reclama pe „Andrei”, nascut in noiembrie 2007, care se plinge ca, din cauza risipei de azi, in 2027 nu are resursele necesare pentru o viata umana rezonabila. Dar nu este vorba doar de risipa, este vorba de numere: citi oameni si la ce standard de existenta pot fi pe Terra?
„Andrei” are probleme in 2027. Dar in 2127 sau 22765, 109897, 1546432 etc.? Poate exista o crestere a populatiei si a economiei globale pe termen indefinit pe marunta noastra planeta? Iar daca nu, care sint optiunile? La suprasolicitarea ecosferei exista oare o degradare rezonabil de lenta pentru ca totusi civilizatia sa se poata retrage „pe malurile solide”, ori radicalitatea schimbarilor, dramatismul lor nu prea lasa sanse de ajustare a stilului?
Cine ar trebui sa fie promotorii intelegerii situatiei? Politicienii de oriunde sint interesati de alegerile de peste 3-4 ani, savantii cerceteaza detalii ale detaliului detaliului, neavind capacitati de abordare a „problemelor globale”. Vor fi oare capabili „ecologistii” sa abordeze asemenea subiecte alunecoase? A existat o etapa in istoria civilizatiei in care omul a pretins ca ar fi altceva decit o oarecare fiinta vie. Oare ecosfera a fost intrebata ce parere are? Reusim oare sa regindim viitorul uman in context ecologic sau vom continua sa mai traim in iluzia desarta ca noi sintem „speciali” si ca vom eluda legile naturale?
Pentru mai multe informatii viziteaza Cotidianul
