Cantitatea de dioxid de carbon din atmosfera Pământului a atins vârful său anual, ajungând la 419 părți pe milion (ppm) în luna mai, unitate de măsură utilizată pentru a cuantifica concentraţiile poluanţilor atmosferici, potrivit unui raport întocmit de Administraţia Naţională Oceanică şi Atmosferică (NOAA) din Statele Unite şi Scripps Institution of Oceanography de la Universitatea din California.
În pofida unei reduceri considerabile a activităţilor de transport şi comerciale în contextul pandemiei de coronavirus, aceasta este cea mai ridicată valoare înregistrată de la debutul măsurătorilor, în urmă cu 63 de ani.
Luna mai este, de obicei, luna în care este consemnată în fiecare an cea mai mare concentraţie de dioxid de carbon. În mai 2020, nivelul înregistrat a fost de 417 ppm.
Acest nivel ”este comparabil” cu ceea ce era în urmă cu ”între 4,1 şi 4,5 milioane de ani în urmă, când CO2 era aproape sau peste 400 ppm”, a precizat NOAA într-un comunicat. La acea vreme, nivelul mării era cu aproximativ 20 de metri mai ridicat, iar păduri mari ocupau regiuni din Arctica, potrivit studiilor.
Datele culese din înregistrările carotei de gheață și alți indicatori ai modului în care era Pământul în acea perioadă servesc drept avertisment pentru viitorul nostru pe această planetă, spun oamenii de știință.
”În fiecare an adăugăm în atmosferă aproximativ 40 de miliarde de tone de poluare prin CO2”, a declarat Pieter Tans, om de ştiinţă în cadrul NOAA. ”Adică un munte de carbon pe care îl dezgropăm din Pământ, îl ardem şi îl eliberăm în atmosferă sub formă de CO2… an după an”, a adăugat el.
”Dacă vrem să evităm schimbările climatice catastrofale, cea mai mare prioritate a noastră trebuie să fie reducerea la zero a poluării cu CO2 cât mai curând posibil”, a adăugat cercetătorul.
Omenirea a depășit pentru prima dată pragul de 400 ppm în 2013, dar a avut nevoie de doar opt ani pentru a se apropia de pragul de 420 ppm. Este o indicație a modului în care țările nu reușesc până în prezent să curbeze drastic în jos curba emisiilor pentru a încetini și, în cele din urmă, pentru a inversa încălzirea globală.
Cifrele privind concentrația de CO2 pot părea abstracte, dar ele corespund riscului unor puncte de basculare în sistemul climatic care ar avea consecințe profunde asupra societății, cum ar fi topirea calotei glaciare din Antarctica de Vest.
Numeroase studii arată că, cu cât concentrațiile de CO2 sunt stabilizate la un nivel mai scăzut, cu atât mai mari sunt șansele ca schimbările climatice să fie mai ușor de gestionat pentru societate și pentru sistemele naturale ale planetei.
Procedura de măsurare, numită ”Curba lui Keeling”, după Charles David Keeling, omul de ştiinţă care a început monitorizarea CO2 în 1958, reprezintă un criteriu de referinţă pentru observarea nivelurilor de dioxid de carbon din atmosferă.
