Cu ocazia comemorarii a 24 de ani de la accidentul de la Cernobil, Fundatia TERRA Mileniul III atrage atentia asupra riscului sectorului nuclear printr-o serie de reportaje realizate de studenti in anul al II-lea ai Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii, Universitatea Bucuresti, in locurile din tara afectate de exploatarea uraniului. Green Report sprijina proiectul "UNDER_mine" prin publicarea acestor materiale semnate de Adina Zeldea, Aurelian Timoftescu, Madalina Tichie si Teodora Stefan si coordonate de Madalina Balasescu, cadru didactir FJSC, si Ioana Ciuta, director executiv al Fundatiei TERRA Mileniul III.
Ca sa ajungi in Crucea, localitatea unde se afla singura mina din tara din care se mai extrage uraniu, iti trebuie in primul rand un stomac rezistent, pentru ca drumul care duce intr-acolo e tare anevoios. Fasia lunga de 35 de kilometri care leaga Vatra Dornei de Crucea pare in asa fel facuta incat sa le taie elanul chiar si celor mai curiosi oameni. Asfaltul e carpit doar pe alocuri, sunt gropi la tot pasul, iar microbuzul decoleaza de pe sosea ori de cate ori rotile i se poticnesc in vreun damb. Nu mai spun ca trebuie sa fii vigilent sa te trezesti devreme daca vrei sa prinzi loc pe scaun.
In microbuz, oamenii aveau fetele pline de pete maronii sau vinisoare rosii in zona pometilor. In timp ce discuta intre ei, printre buzele lor se observa ca majoritatea nu are dinti, iar unele femei scot la lumina proteza galbena ca si cum ar purta o haina noua de sarbatoare.
Localitatea are un nume predestinat. Chiar la intrarea in sat, troneaza un piedestal inalt de marmura, pe care este gravata o cruce. Deasupra crucii stau doua perechi a cate doua ciocane incrucisate, simboluri ale mineritului. E clar ca am nimerit unde trebuie. Ne dam seama de asta imediat cum zarim un camion cu insemnele radioactivitatii, parcat la doar cativa metri de locuintele oamenilor. Sediul Companiei Nationale a Uraniului se inalta undeva in spatele monumentului. Este singura cladire mai rasarita din zona, depasita ca inaltime doar de cele doua blocuri muncitoresti de peste drum.
Ajungem la sucursala locala a CNU, unde ii spunem portarului ca vrem sa discutam cu directorul Anton Filipiuc, iar el anunta venirea noastra telefonic. „Sunt niste domni de la Bucuresti care vor sa vorbeasca cu domnul director. E o domnisoara cu un aparat foto de gat”. De la poarta suntem dusi in biroul lui Anton Filipiuc, dar nu inainte sa ii lasam paznicului actele de identitate si aparatele de inregistrat. Pe usile si peretii cladirii CNU sunt afise care atentioneaza: „Zona de securitate clasa I. Atentie! Informatii clasificate de nivel strict secret”. Directorul ne spune ca avem nevoie de autorizatie pentru a-i putea lua un interviu; sa intram in mina nici nu incape discutie. Avem insa voie sa mergem pana la bariera minei si sa facem fotografii acolo. Pornim la drum dezamagiti si, la nici 10 minute de mers pe jos, un camion care transporta mineri aproape da peste noi si ne stropeste cu noroi si apa. Un fel de urare de drum bun, ca doar urmeaza sa mergem 5 km prin frig, uzi la picioare.
Trecem pe langa casele localnicilor, asezate de-o parte si de alta a drumului care duce spre mina, iar apoi intram in pustietate. Ne continuam drumul pe o temperatura de minus cateva grade si cu vantul aspru de munte in fata. Singurii nostri tovarasi de drum sunt doi caini cu care ne-am pricopsit la inceputul drumetiei. Dupa o ora de mers pe jos, ajungem in apropierea minei. Ne opreste bariera si semnul pe care scria “Accesul interzis persoanelor neautorizate”. La vederea musafirilor, paznicul iese din ghereta, dar nu ca sa vina sa ne vorbeasca, ci ca sa dezlege cainele. Aici se opreste filmarea noastra. Ne indepartam, mai facem cateva poze pe furis si ne intoarcem in sat. Pe drum, singurele cu care am avut traseu comun au fost cateva camioane cu uraniu si autobuze pline cu mineri. Camioanele cu uraniu urca si coboara incontinuu, ducand minereul la Argestru, statia de unde este preluat si trimis la Feldioara, pentru prelucrare. In drumul lor, trec pe langa gospodariile oamenilor si imprastie particule radioactive. Ba mai mult, apa cu care este udat minereul se scurge pe sosea. Sub efectul soarelui, apa se evapora, iar particulele ajung din nou in aer. Ne gandim sa testam aceasta ipoteza cu Geiger-Muller-ul din dotare. Apropiem aparatul de sol, chiar pe urma darei lasate in urma de un camion si observam cum brusc valorile de radiatii inregistrate se dubleaza.
Ajungem in statia de autobuz unde intalnim o batrana care are aceleasi probleme la dinti si la fata. “Foarte, foarte periculos! Foarte, in special plamanii si sangele, uraniul ataca tot. Oamenii se tem pentru ca mina de aici e singura care mai este deschisa din toata tara. Daca n-ar fi asta, ar fi nenorocire. Mort, copt, bine, rau, cum ii, dar macar castiga o bucata de paine. Minerii ce zic: „Daca se inchide si mina asta, pe urma ce facem? Unde ne ducem in alta parte sa muncim, ca nu mai avem unde? D-aia nu vor sa vorbeasca”, spune ea revoltata.
Urmatoarea oprire este Brosteni, un oras cu numele, intrucat arata cel mult ca o comuna. Casele sunt imprastiate haotic pe malul Bistritei, la fel ca in Crucea, dar oamenii par mai primitori. Totusi, localnicii din Brosteni care inca mai lucreaza la mina din Crucea nu sunt dispusi sa isi impartaseasca experientele: „plecati de aici cu reportajele voastre mincinoase! Au mai venit unii si au filmat numai schiopi si orbi, de parca asa am fi cu totii”. Minerii pensionati sunt insa incantati sa ne povesteasca cum se lucra pe vremea lor si ne spun ca acum este intr-adevar mai bine. Conditiile din mina s-au schimbat, dar pericolul la care sunt expusi minerii si cei care locuiesc in satele de langa Crucea a ramas cam acelasi. Inainte de ’89, minerii munceau mai mult, se pensionau mai taziu si conditiile de munca erau mult mai rele – faptul ca isi schimbau echipamentul de munca o data la 6 luni, desi acesta ar trebui ars dupa fiecare folosire, spune multe. Perforau pe uscat si, din cauza prafului, se imbolnaveau de silicoza, o boala profesionala, cauzata de inhalarea unor particule de bioxid de siliciu, care poate provoca moartea. „Multi au murit… sute care au murit de silicoza. Si eu mai am inca ceva, dar nu stiu. Poate ca o fi de la inima, ce stiu?”, ne spune Costel, fost miner la Crucea. Acum, minerii au o viata mai usoara, insa expunerea la radiatii si riscul de imbolnavire din cauza acestora raman periculoase. “Sa va zic o intamplare: la deal de mina era un parau si de acolo luam noi apa. Fericirea a facut sa trec prin zona acum cativa ani. Am ridicat capacul de la casa fantanii si am gasit acolo numai sobolani morti. Sa va dati seama de unde am baut noi apa”, ne mai spune Costel.
Alt miner, Vasile, a continuat discutia. Ne-a spus ca minerii din Crucea sunt speriati sa vorbeasca sa nu cumva sa-i dea afara sau sa-i trimita intr-o echipa care este platita mai prost. „In zonele astea au fost multe mine. La una dintre mine, la Lesu, am facut o troita de marmura, sfintita, inchinata oamenilor morti in mina, un sector de morti era’’, mi-a spus Vasile. Costel intervine si imi povesteste ca odata era in mina si impingea un vagon. Intre galerii, a cazut in apa. La o saptamana de la intamplare, o parte a corpului era plina de rani. A stat internat o luna in spital, la boli infectioase.
„Cunosc oameni care au lucrat in mina si sunt sanatosi. Cunosc si oameni care s-au imbolnavit si au murit mai repede din cauza asta”, ne spune Eugen Arvay, fost inginer in sectorul de productie miniera Crucea. „Am cunoscut om care a lucrat 4 luni si a luat silicoza si dupa 5 ani a murit. Avea sub 30 de ani. Am cunoscut un geolog care a lucrat la Crucea mult timp si acum are cancer limfatic”, adauga inginerul. El ne mai spune ca este de parere ca in conditiile in care statul accepta ca un om sa se pensioneze dupa 15 ani de munca cu expunere la radiatii, inseamna ca in acea zona exista un pericol de imbolnavire. “In atatia ani, am reusit sa patrund in partea fina a problemelor din Crucea. Cred ca multi oameni au un comportament ciudat. Sunt extrem de mari meseriasi la drink, n-au dat importanta gospodariilor lor”, ne-a marturisit fostul inginer.
Niciun localnic care a stat de vorba cu noi nu a negat faptul ca sunt cazuri de oameni bolnavi si afectati de radiatii. Totusi, exista o discrepanta intre ce spun oamenii si ce spun autoritatile. Din rapoartele anuale ale Agentiei de Protectie a Mediului Suceava, institutia care este responsabila cu masuratorile de radioactivitate din Crucea, reiese ca nivelul de radiatii este in limite legale. Masuratorile pentru apa, aer, sol nu depasesc limitele de atentionare.
