Oamenii de știință au știut de mult că unele balene cu cioc eşuează la mal şi mor în agonie după expunerea la undele sonarului naval, iar acum știu de ce: gigantele mamifere marine suferă de boală de decompresie, la fel ca scufundătorii.
Explicația a fost prezentată de 21 de experți în revista Royal Society journal Proceedings B şi pare la prima vedere improbabilă.
Milioane de ani de evoluție au transformat balenele în mașini de scufundări perfect calibrate care pot sta ore întregi la mulţi kilometri sub suprafață apei, căutând mâncare la adâncime.
În timpul scufundărilor ritmul cardiac încetinește, fluxul sanguin este restricționat, oxigenul este conservat.
Excrementele balenei albastre relevă sănătatea lanțului trofic din Antarctica
Aşadar cum se întâmplă? Răspuns scurt: balenele cu cioc – în special o specie cunoscută sub denumirea de Cuvier – devin cu adevărat speriate.
„În prezența sonarului, acestea sunt stresate și înoată energic departe de sursa sonoră, schimbând modelul de scufundări. Răspunsul la stres, cu alte cuvinte, suprapune cu răspunsul la scufundări, ceea ce face ca animalele să acumuleze azot. Este ca o lovitură de adrenalină”, a spus autorul Yara Bernaldo de Quiros, cercetător la Institutul de Sănătate a Animalelor de la Universitatea din Las Palmas de Gran Canaria, Spania.
Un tip de sonar, în special, destabilizează aceste balene.
Dezvoltat în anii 1950 pentru detectarea submarinelor, sonarul activ cu frecvență medie (MFAS) este utilizat astăzi în patrulele și exercițiile navale, în special de către Statele Unite și aliații săi din NATO.
Balenele îşi schimbă cântecele odată la câţiva ani, în cadrul unor ”revoluţii culturale” – studiu
Începând cu anul 1960, navele au început să emită semnale subacvatice într-un interval de aproximativ 5 kilohertzi (kHz).
Atunci a început eşuarea în masă a balenelor cu cioc, mai ales în Marea Mediterană.
Între anii 1960 și 2004, au avut loc 121 de astfel de așa-numite „atipice” zone de masă, cu cel puțin 40 de legături strânse în timp și loc cu activități navale.
Acestea nu erau eşuări individuale ale animalelor în vârstă sau bolnave, nici eşuări în masă cum ar fi cea din noiembrie anul trecut, în Noua Zeelandă, când mai mult de 200 de balene pilot au ajuns pe o plajă.
Mai degrabă, o mână sau mai multe balene ciocănit ar spăla pe țărm într-o zi sau două, și nu mai mult de câteva zeci de kilometri distanță.
Cel mai mortal episod, a avut loc în 2002, când 14 balene au stat blocate pe o perioadă de 36 de ore în Insulele Canare în timpul unui exercițiu naval al NATO.
„În câteva ore de la instalarea sonarului, animalele au început să se arate pe plajă”, a spus Bernaldo de Quiros.
La exterior, balenele nu au prezentat semne de boală sau de daune: au avut greutate corporală normală și nu au avut leziuni sau infecții ale pielii.
Pe plan intern, a fost o altă poveste. Gazele de azot au umplut venele, iar creierul lor a fost distrus prin hemoragie.
Autopsiile au dezvăluit, de asemenea, deteriorarea altor organe, precum și a măduvei spinării și a sistemului nervos central.
