Deși joacă un rol esențial în stocarea carbonului, majoritatea turbăriilor din România rămân degradate și neprotejate. Doar 45 din cele 218 identificate au fost incluse în programe de restaurare. Lipsa unei evaluări naționale recente, fondurile limitate și percepția negativă a comunităților locale pun în pericol aceste ecosisteme esențiale pentru climă.
„Drenarea acestor zone umede a dus la eliberarea unor cantităţi însemnate de CO2 şi metan în atmosferă”, explică InfoClima.
Turbăriile sunt ecosisteme de zone umede care reglează nivelul apei și captează cantități mari de dioxid de carbon. Acestea se formează în zone depresionare, unde vegetația moartă se acumulează și se transformă lent în turbă.
Prin compoziția lor, turbăriile funcționează ca un rezervor natural de carbon, stocând gaze cu efect de seră. Când sunt degradate, aceste ecosisteme eliberează în atmosferă CO2 și metan, contribuind la încălzirea globală.
Astfel, conservarea și restaurarea turbăriilor a devenit o prioritate în politicile europene privind neutralitatea climatică.
Totuși, în România, degradarea acestor ecosisteme a fost ignorată mult timp de autorități și cercetători.
Doar un sfert dintre turbăriile degradate beneficiază de măsuri de restaurare
Un program important în acest sens este RO-Mediu, derulat de Ministerul Mediului în perioada 2021–2024, cu fonduri norvegiene.
Programul sprijină restaurarea a 45 de turbării, adică aproximativ un sfert din cele 218 situri identificate ca degradate.
Lucrările presupun refacerea echilibrului hidric prin baraje ecologice și măsuri care rețin apa în aceste ecosisteme.
„Soluţii precum barajele ecologice pot revitaliza aceste zone prin asigurarea unui stoc minimal de apă”, arată InfoClima.
Un alt proiect, NWPEAT, derulat în regiunea de nord-vest, a aplicat soluții concrete pentru stoparea drenajului.
Printre măsuri: blocarea canalelor de scurgere și folosirea de materiale locale, sustenabile, pentru construirea barajelor.
„Barajele ecologice pot fi eficiente, dar eficacitatea lor depinde de condițiile specifice ale fiecărui sit”, spun cercetătorii NWPEAT.
Turbăriile din România – mici ca suprafață, mari ca importanță ecologică
Conform Wetlands International, România avea în 2009 un total de 7.100 hectare de turbării, adică 0,03% din teritoriul național.
Până în prezent, nu a fost publicată o actualizare oficială a acestei statistici.
Deși în ultimii ani au fost demarate proiecte de restaurare a turbăriilor degradate, o evaluare națională completă și recentă lipsește.
Cu toate acestea, în ultimii ani, au fost inițiate proiecte de restaurare a turbăriilor degradate.
De exemplu, proiectul RePeat, desfășurat în perioada 2022-2024, a vizat restaurarea a 13 turbării din județele Covasna și Harghita, afectate de drenajul realizat în anii 1960-1970 .
De asemenea, în cadrul Planului Strategic PAC 2023–2027 pentru România, standardul GAEC 2 prevede protecția zonelor umede și a turbăriilor, cu scopul principal de a proteja solurile bogate în carbon.
Cele mai multe situri sunt situate în zone montane și deluroase și au suprafețe de la câteva hectare la câteva sute.
Se împart în trei tipuri: eutrofe (joase și bogate în nutrienți), mezotrofe (intermediare) și oligotrofe (tinoave, sărace în nutrienți).
În 1991, România a aderat la Convenția RAMSAR, ce vizează protejarea zonelor umede de importanță internațională.
Există 20 de situri RAMSAR în România, dar doar unul, Tinovul Mare (680 hectare), este o turbărie.
Alte turbării au statut de rezervații naturale, cum ar fi Tinovul Mohoș sau Turbăria Lăptici.
Multe se regăsesc și în rețeaua europeană Natura 2000, unde intervențiile umane sunt strict reglementate.
Un patrimoniu ignorat, considerat teren nefolositor de comunitățile locale
Cu toate acestea, majoritatea turbăriilor din România nu sunt cercetate, monitorizate sau promovate corespunzător.
„Restaurarea turbăriilor nu a suscitat interesul factorilor de decizie, ceea ce a dus la colmatarea multora dintre ele”, se arată în evaluarea realizată de Institutul de Biologie al Academiei Române.
Comunitățile locale percep turbăriile drept terenuri nefolositoare, greu accesibile sau chiar periculoase.
„Avem nevoie de eforturi suplimentare din partea altor entități, nu doar pentru protecție, ci și pentru valorificare economică”, potrivit InfoClima.
Aceasta este direcția sugerată de InfoClima: combinarea restaurării cu introducerea în circuitul turistic sustenabil.
Panouri informative, poteci tematice și infrastructură minimă pot transforma aceste zone în atracții ecoturistice.
Fondurile europene nu acoperă toate nevoile de restaurare
Sprijinul financiar disponibil în ultimii șapte ani poate susține intervenții pentru doar o parte din turbăriile degradate.
Este nevoie de noi surse de finanțare, dar și de politici coerente care să recunoască importanța acestor ecosisteme.
În lipsa intervențiilor, degradarea va continua, iar emisiile de gaze vor crește, afectând și mai mult climatul regional.
La nivel global, turbăriile drenate eliberează anual aproximativ 0,5 gigatone de CO2, adică 1% din totalul emisiilor globale.
România nu are date actualizate privind rezervele de carbon stocate în turbării, spre deosebire de țări ca Norvegia sau Scoția.
Exemplu european: Scoția – lider în conservarea turbăriilor
Scoția, unde turbăriile acoperă circa 20% din teritoriu, a lansat un program național de restaurare pe termen lung.
Prin inițiativa „Peatland ACTION”, autoritățile finanțează proiecte de refacere ecologică a acestor ecosisteme, cu rezultate vizibile.
Până în 2023, peste 44.000 de hectare au fost restaurate, cu implicarea fermierilor, ONG-urilor și autorităților locale.
Acest model poate inspira România să-și redefinească relația cu propriile zone umede, valorificând și protejând resursele naturale.
Soluțiile există. Rămâne întrebarea: cine le pune în practică?
Restaurarea turbăriilor din România nu este imposibilă, dar necesită voință politică, finanțare constantă și implicare comunitară.
Datele științifice, modelele de succes europene și fondurile disponibile pot constitui fundația unei politici de conservare durabile.
Fără acțiuni urgente, aceste ecosisteme fragile riscă să dispară, iar odată cu ele, capacitatea noastră de adaptare climatică.
„Delimitarea cursurilor de apă cu ajutorul GPS poate ajuta la identificarea zonelor care au deficit de apă”, spune Vlad Zamfira, cercetător în politici climatice.
Această cartografiere poate fundamenta intervenții punctuale, bazate pe materiale naturale, locale, minim invazive.
Conservarea turbăriilor nu este doar o problemă ecologică. Este și o alegere strategică pentru viitorul climatic al României.
CITIȚI ȘI:
Degradarea turbăriilor: O amenințare tăcută pentru climă și economii
Noua reformă a PAC subminează protecția mediului în agricultura UE
