Cand era copil, voia sa devina muzician. Insa pasiunea pentru limbile clasice l-a indreptat spre o cu totul alta profesie, care nu avea legatura cu partiturile, ci cu pietrele din pamant. Pentru un specialist in istoria romana care a terminat Facultatea de Istorie si Filozofie de la Cluj cu media 10 si care a predat la universitati prestigioase din Europa, precum Sorbona, se poate spune ca parcursul profesional al arheologului Ioan Piso a luat uneori turnuri bizare.
A fost exclus din mai multe comisii nationale pentru patrimoniu si a fost demis de trei ori din funtia de director al Muzeului National de Istorie a Transilvaniei. A dat Ministerul Culturii in judecata si a castigat procesele de fiecare data.
Astazi, 11 martie, potrivit unei decizii irevocabile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie din data de 9 februarie, profesorul Piso ar trebui sa fie reinstalat in functia de director al muzeului, pentru cea de-a treia oara. Intr-un interviu pentru evz.ro, Piso povesteste cum si-a inceput cariera de arheolog intr-un stat totalitar si de ce considera el ca neplacerile de care a avut parte in ultimii ani sunt o consecinta directa a faptului ca s-a opus public proiectului minier de la Rosia Montana.
Evz. ro: Cand anume v-ati decis sa deveniti arheolog?
Ioan Piso: M-am nascut in 1944 la Petrosani, intr-o familie de intelectuali. Tatal meu era inginer minier, dar urmase liceul clasic sasesc la Sighisoara, cu opt ani de latina, cinci de greaca si, facultativ, ebraica si literatura maghiara. Apoi a studiat in Austria si in Germania. El este cel care m-a invatat germana si engleza si mi i-a pus in mana pe Schiller, Goethe si Oscar Wilde.
Urmam la Petrosani sectia reala a liceului, dar voiam sa devin muzician. Interpretam la pian piese pretentioase si nu mai aveam de la cine invata. Voiam la 15 ani sa ma duc la Liceul de Muzica din Cluj. Atunci am suferit prima mare deceptie. Parintii aveau cheltuieli mari si datorii din cauza unei case si nu m-au putut trimite la Cluj. Si-au dat seama ca sufar si au vrut sa-mi acorde o consolare.
Exista pe-atunci la Petrosani un erudit cum nu-mi va mai fi dat sa cunosc, Ilie Preda Mosic. Era fiu de momarlan (asa se numesc bastinasii din Valea Jiului, in majoritate ciobani), iar de copil citea autorii latini. Cand tatal sau il trimitea cu oile la munte, avea intotdeauna un Virgiliu in traista. A studiat istoria si limbile clasice la Bucuresti si la Roma, iar in anii ’50 era rau privit de organele de represiune comuniste. Cunostea sapte limbi, iar parintii mei m-au dat pe mana profesorului Mosic.
Cand facea cu mine interpretari din Eminescu, pe masa se aflau Sappho din Lesbos, Horatiu, Goethe, Schpenhauer si Upanisadele intr-o traducere in limba franceza. M-a invatat sa citesc curent in limba latina, apoi m-a invatat, pe baza capodoperelor literare, franceza si italiana. Limba greaca am invatat-o singur, dupa ce tatal meu mi-a cumparat un manual si un dictionar.
"Orice noua descoperire iti poate da peste cap intreaga constructie"
Astfel, spre mirarea multora, m-am decis nu pentru o cariera tehnica, ci pentru limbile clasice. Tatal meu si-a amintit atunci ca profesorul Constantin Daicoviciu venea, pe cand era elev, in casa bunicului meu din Caransebes. M-a luat de mana si m-a dus la Cluj. Profesorul Daicoviciu m-a intrebat la ce ma pricep si, cand a auzit ca vreau sa studiez in continuare limbi clasice, mi-a raspuns ca o asemenea sectie nu mai exista la Universitatea din Cluj, dar ca nu era nevoie sa ma duc pentru asta la Bucuresti. Toate aceste cunostinte urmau a-mi folosi in arheologie.
Am intrat in anul 1962 cu media cea mai mare la Facultatea de Istorie si Filozofie a Universitatii din Cluj. Primul santier arheologic l-am vazut in toamna anului 1962 la Gura Baciului, unde facea sapaturi marele preistorician si om de cultura Nicolae Vlassa. Am carat atunci de-acolo, impreuna cu un alt coleg, o piatra de moara, iar cu Nicolae Vlassa am ramas bun prieten.
Intr-o zi, tot in 1962, pe cand cautam ceva bibliografie in limba franceza, m-a chemat la o discutie profesorul Hadrian Daicoviciu, care pe-atunci sapa in Muntii Orastiei si conducea cercul studentesc de arheologie. Am intrat in acest cerc, iar pana in anul 1972 am luat parte la sapaturile de la cetatile dacice. Am absolvit in 1967 facultatea cu media 10, iar profesorul Constantin Daicoviciu m-a retinut la catedra ca asistent. Apoi m-a trimis la Universitatea din Viena pentru doi ani (1968-1970) cu o bursa Herder, pentru a-mi desavarsi studiile.
Ce inseamna pentru dumneavoastra profesia de arheolog?
In literatura sau in muzica te poti pune in fata unui perete alb si, daca ai har, opera ta ramane nemuritoare. Intr-o stiinta cum este arheologia, orice noua descoperire iti poate da peste cap intreaga constructie, oricat ar fi ea de geniala. Ce producem noi este efemer. Este bine sa fim constienti de limitele noastre, adica sa ne cunoastem pe noi insine. Ce ramane din toata zbaterea noastra? Cautarea adevarului, chiar daca stim ca nu-l vom cunoaste niciodata in intregime.
Ati predat la mai multe universitati din afara tarii, in Austria si in Franta.
Am preferat de la inceput sa ma supun unui juriu stiintific international. In ciuda unor piedici, inca din 1978 am publicat studii in cele mai cunoscute reviste din strainatate, ceea ce m-a facut cunoscut. Am primit zeci de invitatii la conferinte, la congrese sau la a preda la universitati de prestigiu. Zadarnic insa, fiindca dupa moartea din 1973 a profesorului Constantin Daicoviciu, nu am mai fost lasat sa plec. Nu i-am facut pe plac unei anumite institutii.
Tin minte ca sapte ani la rand am fost invitat sa tin cursuri la Universitatea din Viena si tot sapte ani mi-a fost oferita bursa de cercetare Humboldt. Odata am fost invitat la un colocviu la Carthagina, dar invitatia mi-a parvenit in bataie de joc la o zi dupa incheierea colocviului.
Dupa 1989 mi s-au deschis toate portile si am stiut sa profit de libertate. Am predat istorie romana si epigrafie latina la Universitatea din Viena in 1990-1991, am predat cursuri masterale la Sorbona in 1997, 2000 si 2001, in 2000 la Universitatea din Graz, am predat cursuri masterale si doctorale la Universitatea din León, am participat la congrese si colocvii si am tinut conferinte in zeci de centre universitare. In 1997 urma sa plec pe un an la Princeton, dar m-am decis sa preiau Muzeul National de Istorie a Transilvaniei.
Cand ati inceput sa va opuneti proiectului minier de la Rosia Montana?
Am inceput sa ma opun acestui proiect din clipa in care am auzit de el, la o sedinta din toamna lui 2000 a Comisiei Nationale de Arheologie, din care faceam parte. Am adus atunci impreuna cu alti colegi argumente puternice impotriva proiectului, iar la vot el nu a fost sustinut decat de actualul presedinte al comisiei.
In zilele urmatoare m-am impotrivit proiectului atat in Comisia Nationala a Monumentelor si Siturilor Istorice, cat si in Comisia Zonala (pe Transilvania) a Monumentelor si Siturilor Istorice, al carui presedinte eram. I-am adresat un memoriu pe aceasta tema domnului Ion Caramitru, pe atunci Ministru al Culturii. Memorii asemanatoare am adresat si urmatorilor ministri ai Culturii. Fiecare dintre ei mi-a marturisit ca personal se opune proiectului, ceea ce nu a ajutat prea mult, de vreme ce anumite structuri din minister il sprijineau.
Pe scurt, de ce va opuneti?
Am inceput prin a apara monumentele unice in lume de la Rosia Montana. Ele nu puteau fi nici cercetate in mare graba, asa cum pretindea compania, si nu meritau nici sa fie distruse. Chiar si numai din punct de vedere economic, ele sunt cele care constituie adevarata mina de aur si ar putea fi intr-o zi exploatate cu mult mai mult folos printr-un turism intelectual si european.
Am inceput, prin urmare, prin a apara monumentele arheologice, dar cand i-am cunoscut mai bine pe oamenii de acolo, am socotit ca ei sunt cei care merita in primul rand atentia si consideratia noastra. Am mai ajuns la concluzia ca ne aflam in fata unei afaceri din care foarte putini castiga si foarte multi au de pierdut. Ce ne lasa acest proiect? O exploatare de numai 16 ani, pierderea definitiva a unor resurse strategice pentru Romania, distrugerea unor monumente unice si a unei naturi mirifice, un iaz de cianuri si de metale grele si un viitor dubios.
De-a lungul timpului, ati fost exclus din mai multe structuri, printre care Comisia Nationala a Monumentelor si Siturilor Istorice si Comisia Nationala de Arheologie. De ce s-a intamplat acest lucru?
Motivul cel mai grav, dar nemarturisit, a fost opozitia mea fata de proiectul de la Rosia Montana. Incepusera asa-zisele sapaturi de salvare, descarcarile abuzive de sarcina arheologica, presiunile de tot felul pentru a se asigura succesul companiei canadiene, iar comisiile de specialitate trebuiau strict controlate. S-a procedat la reorganizari in urma carora toti contestatarii au fost eliminati, iar eu m-am trezit de fiecare data cu cate o scrisoare ipocrita de multumire. Intre anii 2001 si 2003 am fost inlaturat din toate comisiile. Mai ramanea Muzeul National de Istorie a Transilvaniei.
Ati fost demis si de la conducerea santierului arheologic de la Ulpia Traian Sarmizegetusa. Ce s-a intamplat acolo?
Santierul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa apartine inca din anul 1924 Universitatii din Cluj. Sapaturile, intrerupte mai multe decenii, au fost reluate in 1973 sub conducerea profesorului Hadrian Daicoviciu, din a carui echipa am facut si eu parte. In 1990 am fost numit in mod oficial responsabil al sapaturilor de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
In anul 2003 a avut loc un episod ciudat, care nu poate fi inteles decat in contextul luptei pentru Rosia Montana. Ministerul Culturii m-a somat sa cedez Muzeului National de Istorie a Romaniei din Bucuresti o parte a santierului, dar eu am refuzat. Urmarea a fost ca nu mi-a fost eliberata autorizatia de sapatura.
Ma dusesem la Sarmizegetusa cu colaboratorii si cu studentii din Cluj si chiar cu colaboratori si studenti germani. Primaria din Sarmizegetusa a primit un telefon, prin care i se cerea sa fiu supravegheat de politie, pentru a nu baga spaclul in pamant. Ar fi devenit un caz penal. M-am ferit de orice greseala, am tinut cursuri cu studentii, am organizat periegheze arheologice, dar nu am facut sapaturi, iar dupa doua saptamani am parasit santierul.
In 2009 s-a ajuns intr-o noua faza a conflictului. Comisia Nationala de Arheologie, in deplina intelegere cu conducerea interimara a muzeului din Cluj, m-a declarat “pensionabil” si i-au dat santierul unui coleg de la muzeu. Or, notiunea de “pensionabil” nu exista in Codul Muncii si, de fapt, inca nu m-a pensionat nimeni. Am dosarul pregatit pentru a da in judecata Ministerul Culturii, dar nu prefer aceasta cale. Astept inca un gest corect din partea actualului Ministru al Culturii. Nu exista niciun motiv de a nu-mi continua cercetarile la Sarmizegetusa, dupa ce am facut-o cunoscuta in toate cercurile stiintifice din strainatate. Ma impotrivesc oricarei prigoane in propria-mi tara si sub un regim care pretinde ca este democratic.
De ce ati fost demis de la conducerea Muzeului National de Istorie a Transilvaniei?
Pentru anii 2003 si 2004 am primit calificativ maxim din partea Ministerului Culturii pentru management. In 2005 a inceput o campanie de presa furibunda impotriva mea, starnita de delatiuni anonime. Au trimis comisii de control la muzeu ca sa constate cele scrise in delatiuni si nu au gasit nimic.
In 2006, Ministerul Culturii mi-a cerut sa prezint un proiect de management. L-am prezentat, desi nu eram obligat. Am fost inlaturat in 19 aprilie 2006, dupa ce primisem nota 7,41 pe proiectul de management. Am luat cea mai mica nota din tara, am fost „cel mai prost”.
Nu aveam nicio obligatie sa ma prezint cu acest proiect, iar pe cel de la concursul din 1997 primisem nota 10. Trebuia sa fiu dat afara si a fost gasit un pretext. Sunt totusi profesor universitar, dar din comisia mea faceau parte o masteranda la Alba Iulia si un arhitect. In urma castigarii a doua procese la Curtea de Apel Bucuresti si a doua recursuri facute de Ministerul Culturii, am fost reinstalat in functie in 22 iulie 2007.
Demis la ora 9:00, reinstalat la 16:00
Ministerul s-a bazat pe ordonanta guvernamentala 26 din aprilie 2005, care stipula ca acei conducatori ai institutiilor publice de cultura care, la data intrarii in vigoare a acestei ordonante, nu au incheiate contracte de management cu ministerul, sa depuna proiecte de management. Or, eu avusesem contract de management pana in 31 decembrie 2004, iar ministerul a refuzat sa incheie un nou contract la inceputul anului 2005, fiindca voia sa scape de mine cat mai repede. Pe de alta parte, ordonanta guvernamentala nu putea fi aplicata retroactiv. Toata povestea cu proiectul de management, cu comisia de evaluare, cu asa-zisele norme de evaluare, cu notarea, a fost un circ. Nici nu a fost prea greu de castigat procesele.
A doua oara am fost demis in 3 ianuarie 2008, orele 9, din motivul ca mi-ar fi expirat contractul de management in 31 decembrie 2007. Or, un asemenea contract nici nu exista, si anume din vina ministerului. La amenintarea ca ii dau in judecata, am fost reintegrat in aceeasi zi la orele 16.
In 6 octombrie 2008 am fost demis pentru a treia oara, fiindca am refuzat sa ma prezint cu un nou proiect de management, la care legea iarasi nu ma obliga. Ministerul Culturii ar fi trebuit inca de la reinstalare sa semneze cu mine un nou contract de management, iar abia dupa expirarea acestuia imi putea pretinde un nou proiect de management. Nu a facut-o si iarasi a pierdut.
In 9 februarie 2010, Inalta Curte de Casatie si Justitie mi-a dat din nou dreptate, prin sentinta definitiva si irevocabila, urmand ca in termen de 30 de zile de la data sentintei sa fiu reinstalat in functie. Sunt curios daca se mai poate ocoli aceasta sentinta. Oare nu suntem tara tuturor posibilitatilor?
