Ovidiu Buta, cunoscutul critic de moda, se declara ecologist din motive personale. Desi pana la batranete mai are ani buni, pe Ovidiu Buta il ingrijoreaza ca semnele unui dezastru ecologic se resimt deja. El considera ca, desi ecologia le trezeste romanilor amintirea comunismului, dorinta de a proteja natura ar trebui sa-i determine sa treaca peste asta.
Exista doua lucruri pentru care accept si mi se pare normal sa donez bani: actiunile de caritate dedicate batranilor si cele care sustin ecologia. Ambele ma privesc direct. Imi place sau nu, senectutea este o destinatie obligatorie, cu toate mizeriile ei inerente. Pana a ajunge insa la venerabila varsta mai am totusi niste ani buni, dar, pana la sufocare sau inghet, se pare ca mai am (avem!!!) doar foarte putin.
Stiu, suntem destul de refractari la ideea de reciclare, o data pentru ca suntem o natie extrem de lenesa, in al doilea rand pentru ca am fost
fortati, copii fiind, sa ne inrolam in programul 3R. Am adunat borcane, am facut planul la maculatura, am sapat santuri, doar pentru a nu avea nota scazuta la purtare. Astazi trebuie sa invat sa trec peste aceasta lene si peste traumele copilariei. Nu de alta, dar simt ca macar atata pot face si eu pentru o planeta care mi-a oferit totul si nu a cerut nimic in schimb. Si ceva trebuie facut foarte repede. Se poate observa cum, incetul cu incetul, dispar cam toate lucrurile pe care le consideram firesti: ghioceii oferiti la data fixa doamnei invatatoare, zapada de Craciun, ploile de toamna, dezghetul de primavara. Sunt curios cum va arata manualul de clasa I, partea „cele patru anotimpuri”. Poate ar trebui pus in fata capitolului „A fost odata ca niciodata” sau sa fie inlocuit cu “Vrajitorul din Oz”, partea I – “Ciclonul”.
Ne este greu sa recunoastem, dar puncte de reper “meteo” stabile nu mai avem. Ne-au ramas doar apetitul pentru consum, nesimtirea cu care ardem gunoaiele pe campuri si porcaria imensa a celor care, cu mandrie, ne conduc si care, la ore fixe, mai intra cu cate un buldozer intr-un parc, defrisand cu fervoare si construind…. construind ce? Aceasta este ironia sortii: pentru ce mai construim daca nu reusim sa stabilizam dezastrul? Cui or sa foloseasca toate aceste cladiri cu geamuri mari, catre un lac care, invariabil, va seca in scurt timp? N-am nici cea mai vaga idee.
Mai exista ceva foarte important de punctat: de cele mai multe ori nu reactionam la mesajele eco pentru ca nu credem in ele. Multe vin de la persoane in care nu avem incredere, altele “vand” cu totul altceva (sau pe altcineva) si, de cele mai multe ori, vand prost.
Un singur proiect international m-a facut sa rezonez cu adevarat: filmul ”Earth”. Care, la randul lui, spala putin fata unei firme care propovaduieste consumul, dar care totusi gaseste cea mai simpla si clara modalitate de a ne face sa intelegem un lucru extrem de important: Pamantul nu este al nostru, al oamenilor. Noi suntem doar o mica parte dintr-un mecanism vechi de patru miliarde de ani. Suntem o mica rotita cu ifose de demiurgi, dar fara niciun drept de a opera schimbari. Suntem un mare nimic raportat la forta colosala a naturii. Si, ca in orice razboi, de obicei cel puternic castiga.
