Locul de la marginea Capitalei unde se ard țesuturi omenești și chimicale extrem de toxice. Ne-am apropiat la 1 metru de fumul alb care țâșnește cu putere din coșul incineratorului…
Spitalul Regina Maria din Cartierul Băneasa, București, la o aruncătură de pietricică de lac. Ora 8.30 AM. La diverse etaje ale unității spitalicești de lux, unii medici își vizitează pacienții, în timp ce alții, îmbrăcați caraghios și cu masca pe figură, fac operații complicate ori asistă nașteri normale, înconjurați de echipamente high-tech. Totul strălucește de curățenie. În acest tablou perfect, ici și colo apar pete de culoare, care contrastează cu imaculatul din jur. Roșul sângelui din câmpul operator, fluide corporale, placente… La final de operație, toate urmele duelului dintre echipa medicală și trupul pacientului sunt împachetate tacticos și eliminate. Locul faptei redevine alb, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Resturi de țesuturi, feșe îmbibate în fluide corporale ori ace de seringi care au înțepat trupuri de om sunt împachetate în cutii mai scumpe decât cele de cadouri și sunt puse tacticos într-un lift care la o apăsare de buton le face să coboare sub nivelul pământului și să dispară în necunoscut. Sună paradisiac.
Însă pentru a „menține curățenia” din spitalul privat, în spate robotește o armată de oameni îmbrăcați ca niște „verișori de cosmonauți”, care fac munca ingrată de a neutraliza cea mai „periculoasă” și „scârboasă” categorie de deșeuri. Sunt oamenii de la Stericycle, singurul incinerator din zona București – Ilfov pentru „deșeuri periculoase”: medicale, chimice și industriale. Tocmai fiindcă oamenii de la Stericycle sunt la marginea Bucureștiului și fiindcă ard „ce e mai rău”, toată lumea e cu ochii pe ei. Și mai ales cu „nasurile”, motiv pentru care în ultimii ani au fost adesea „bănuiți” de cetățenii de la periferiile din Nord-Vestul orașului că îi înnebunesc cu mirosuri. Brutal spus, incineratorul Stericycle preia o mare parte din „mâini, picioare, placente și bucăți de organe excizate în timpul intervențiilor chirurgicale” și le arde la temperaturi enorme, până când din ele nu rămân decât infime urme de cenușă. Același incinerator arde și medicamente expirate, resturi de pesticide și de reactivi chimici din laboratoare. Și, la final, din ele tot ce rămâne este mâna de cenușă și un șuvoi gazos de culoare albă care țâșnește în ritm vioi pe coș, pierzându-se în atmosferă. Sună creepy, nu?
De la Spitalul Regina Maria, deșeurile periculoase sunt colectate o dată la fiecare 24 de ore. Dintr-o dubiță cu pereți dubli și cu instalație de refrigerare descinde, un „mascat” care coboară în încăperile din subteranele (tot albe ca zăpada) unității spitalicești, unde începe să cântărească saci și cutii cu „deșeuri medicale” și să le noteze în fișele lui. Cele mai sensibile dintre acestea, „resturile de țesuturi omenești”, odată prelevate, sunt sigilate în saci de plastic, care sunt băgaţi în niște recipienți din carton de unică folosință, izolați cu membrană din material plastic, al căror capac, odată închis, nu se mai poate redeschide. Pe fiecare cutie, în mod asemănător coletelor expediate prin poștă, sunt notate elemente de identificare a conținutului, a provenienței și a datei la care țesutul a fost introdus în cutie. Cutiile sunt coborâte cu un „lift dedicat”, în subsolul spitalului, unde sunt depozitate într-un refrigerator special. Nicio fărâmă de duhoare în aer, nicio picătură de „zeamă” pe jos. Dacă n-aș ști ce conțin cutiile respective, aș putea crede că în ele pot fi foarte bine sticluțe cu parfum. Odată preluată și încuiată încărcătura, mascatul își arată chipul, se urcă la volan și pornește spre incineratorul din amplasamentul cu nume liric „Poiana Trestiei”, unde sunt depozitate într-o camera frigorifică de mărimea unei remorci de TIR. „Țesuturile omenești” sunt aruncate în „focul purificator” în maximum 24 de ore de la momentul colectării de la spitale. Pe alte rafturi se stivuiesc tacticos, ca lăzile cu jucării sau conserve dintr-un depozit de supermarket, cutiile care conțin „vârfuri de seringi” și recipienții cu „cap de schelet”, care conțin cele mai variate combinații de chimicale letale, de la reactivi banali precum acid sulfuric, până la cele mai complexe molecule organice (și mai toxice). Când se adună o cantitate suficient de mare pentru a constitui „o șarjă”, cutiile și bidoanele cu chimicale periculoase pornesc pe ultimul drum, cel al neutralizării, fie prin „sterilizare” (cum e cazul vârfurilor de seringi, care ascund potențiale boli periculoase), fie prin „incinerare”.
Năpasta locuitorilor din Nord Vestul Capitalei
Însă această „afacere specială” are și vecini. Câțiva kilometri mai încolo, sute de familii de tineri mutate în cartierele noi de blocuri din Chitila, după ce au semnat cu banca contracte de ipotecă pe 30 de ani, s-au trezit că plonjează fără vină într-un coșmar urât, seară de seară. Odată întorși de la serviciu, în loc să se reunească la o cină romantică în familie sau la o seară de hârjoneală cu copiii, ori la orice altceva ține de viață, activează „celula de criză”. Duhorile putride care vin aduse de adierea de vânt dinspre Rudeni sunt cât se poate de reale. Înnebunită, comunitatea din Chitila și-a sigilat ferestrele la început. Dar nici măcar a sta închiși ca în cutia de conserve nu i-a ajutat. Mirosul se strecura, Dumnezeu știe pe unde, invadându-le rapace tot spațiul vital, până în ultima alveolă a plămânului de bebeluș. Atunci, exasperată, comunitatea a început să caute vinovați. A făcut reclamații peste reclamații la autorități. Multă vreme mirosul n-a putut fi atribuit unei surse, dat fiind că în zonă activează unii din cei mai importanți actori din piața procesării și depozitării deșeurilor. E vorba despre groapa de Gunoi Rudeni, administrată de Iridex, de parcul auto al Romprest, de o serie de firme care sortează gunoaiele refolosibile din plastic, de un deponeu ad-hoc, precum și de misteriosul incinerator al Stericycle, care arde scârboșeniile cele mai „dătătoare de fiori”. Un mix ideal de afaceri cu același profil de activitate, de care unii agenți economici profită, pitulându-se unul în spatele celuilalt, într-o deresponsabilizare colectivă.
Bunul simț i-a făcut pe acești oameni în necaz să privească în zare, spre munte. Mai exact spre muntele de gunoi de la Rudeni, unde sunt depozitate zilnic resturile menajere produse de 600.000 de bucureșteni. Însă tot bunul simț i-a făcut pe cei deranjați de mareele de mirosuri pestilențiale să depisteze fix lângă groapa de gunoi, „mica făbricuță” discretă a Stericycle, unde însă se ard „deșuri periculoase” și al cărei jet alb ce țâșnește prin coș înfiorează imaginația oricui.
Incineratorul Stericycle procesează exclusiv „deșeuri periculoase”, acea fracție care reprezintă doar 0,25% din cantitatea totală de deșeuri produsă (267 milioane de tone), conform estimărilor la nivel național. Deși arde „cele mai scârboase” deșeuri, incineratorul Stericycle produce o cantitate infimă de noxe, fumul înspăimântător care iese pe hornul său e de fapt abur care se topește în atmosferă și nu conține niciunul dintre „ingredientele chimice” responsabile pentru mirosurile care ajung să fie duse de vânt. Emisiile anuale produse de cel mai mare incinerator operat de Stericycle în România echivalează cu emisiile dintr-un an calendaristic a două camioane de mare tonaj.
Garda de Mediu susține că Stericycle nu e responsabil de duhorile Bucureștiului.
Pentru a ne dovedi că este așa, Stericycle ne-a pus la dispoziție corespondența oficială purtată cu Garda Națională de Mediu legată de sesizările care reclamă disconfort olfactiv în zona de NV a Capitalei în perioada când „incineratorul” Stericycle era oprit. Solicitarea celor de la Stericycle o puteți citi aici, iar răspunsul Gărzii de Mediu București aici. Deși la finalul anului 2016 incineratorul de la Poiana Trestiei a fost oprit timp de o lună și jumătate, Garda de Mediu București a primit 47 de plângeri din partea cetățenilor deranjați de disconfortul olfactiv.
De altfel, cu câteva luni mai devreme, în iulie 2016, la dezbaterea publică susținută la sediul Agenţiei pentru Protecţia Mediului Bucureşti de Stericycle România SRL, în cadrul procedurii de emitere a Autorizației Integrate de Mediu, reprezentanții societății au adus cu ei pentru publicul prezent un set de 7 recipiente de laborator, din sticlă de culoare fumurie, inscripționate doar pe fund cu cifre de la 1 la 7 și separat un tabel cu conținutul fiecărui recipient. Patru din cele șapte recipiente conțineau „produșii finali” care rezultă în urma incinerării deșeurilor periculose. Cetățenii participanți la dezbaterea publică au fost invitați să miroasă conținutul fiecărei sticle în „blind”, fără să știe ce conțin acestea. O singură persoană dintre cei prezenți la dezbaterea publică a riscat să efectueze „testul de percepție olfactivă”, participantul (n.r. e vorba de jurnalistul Cătălin Striblea, nu în vreo calitate oficială, ci de rezident într-o zonă limitrofă incineratorului) specificând că niciunul dintre mirosurile prezentate nu seamănă cu mirosul pe care-l resimte ca locuitor al zonei învecinate incineratorului. Recipientele cu pricina conțineau:
- „cenușă vatră” – rezultată în urma incinerării deșeurilor periculoase/nepericuloase
- „amoniac NH3” – miros care nu rezultă niciodată în urma incinerării, ci doar a descompunerii deșeurilor organice
- „deșeu medical sterilizat” – miros specific care se resimte în fiecare spital, cauzat de mirosul specific dezinfectanților
- „coș incinerator” – hârtie specială de absorbție, plasată la coșul incineratorului pentru o perioadă de 72 ore funcționare
- „săpun miere” – pentru „spălarea” mirosurilor anterioare
- „coș sterilizator” – hârtie specială de absorbție, plasată la coșul sterilizatorului pentru o perioadă de 72 ore funcționare
- „detergent lichid” – pentru „spălarea” mirosurilor anterioare
Am pătruns în măruntaiele „monstrului”
Conducerea societății a agreat să își deschidă pentru presă poarta celui mai mare incinerator al său de „deșeuri periculoase” de pe teritoriul României.
Aici am găsit o instalație care din punctul de vedere al dimensiunilor seamănă mai degrabă cu o centrală comunistă de cartier. Instalațiile sunt burdușite cu senzori și ecrane LCD pe care sunt afișate tipuri de noxe, concentrații, temperaturi, durate. E vorba atât despre măsurători instantanee, cât și despre medii ale acestora pe diverse intervale de timp.
Fluxul deșeurilor e clar stabilit. Înainte de neutralizare, acestea sunt cântărite încă o dată, pentru a se ști greutatea fiecărei șarje.
Apoi drumurile deșeurilor se despart. „Deșeurile medicale tăietoare-înțepătoare”, cum e cazul acelor de seringă, branulelor, lamelor de bisturiu etc. sunt introduse în sterilizator în recipienți galbeni din plastic, inscripționați „pericol biologic”. Recipienții nu pot fi deschiși, ei fiind sigilați de personalul medical al spitalelor înainte de a fi predați procesatorului de deșeuri. Recipienții sunt distruși odată cu deșeurile. Din acest motiv, plasticul din care sunt confecționați este polipropilena, care are un conținut mai mic de Clor decât PET-urile sau PVC-ul, tocmai pentru a avea un impact asupra mediului cât mai redus.
Sterilizatorul este o mașinărie care, odată pornită, mai întâi le toacă mărunt, pentru a permite temperaturii să ajungă mai ușor în inima fiecărui fragment ce trebuie sterilizat. Apoi „tocătura” este încălzită la temperatura de 134°C, „temperatură demonstrată științific că poate omorî 99,9% dintre virusurile și bacteriile cunoscute în prezent ca având un impact major asupra sănătății umane, animale sau mediului”, conform lui Cosmin Mănăilă, managerul de reglementări al Stericycle România. În urma sterilizării rezultă un compost inofensiv și inodor, care e depozitat la groapa de gunoi Rudeni, ca un deșeu obișnuit, ce poate fi inclusiv folosit mai departe la producerea de energie.
La finalul procesului de sterilizare, în atmosferă se emite doar abur, reținut de filtre HEPA și de cărbune activ.
La incinerare merg „deșeurile anatomopatologice”, adică resturi de țesuturi, organe, placente, țesut organic prelevat în procesul de autopsiere a cadavrelor, recipiente de sânge, precum și „deșeurile infecțioase”, cum e cazul feșelor, câmpurilor operatorii, compreselor, membranelor de dializă, scutecelor provenite din secțiile de boli infecțioase etc, care fie sunt îmbibate cu fluide organice, fie au venit în contact cu sânge ori cu alte fluide biologice, precum și cu virusuri, bacterii, paraziți ori toxine ale microorganismelor. Mai există și categoria deșeurilor medicale nepericuloase, reprezentată de bucăți de gips, lenjerie, îmbrăcăminte necontaminată, scutece de unică folosință provenite de la copii și vârstnici, care înainte de ardere se stochează în saci menajeri închiși ermetic, confecționați dintr-un plastic mai gros.
Deșeurile medicale sunt arse în incinerator separat de șarjele de „medicamente periculoase” (citotoxice și citostatice), „medicamentele nepericuloase” și „deșeurile de amalgam provenite din cabinetele stomatologice”, „reactivii de laborator” (acizi, baze, solvenți, produse chimice organice și anorganice), dar și de deșeurile provenind din industria chimică, confecții, pielărie, blănărie, prelucrarea metalelor, industria lemnului, industria auto, tipografică, farmaceutică. Cele din urmă, spre deosebire de „deșeurile anatomopatologice”, care trebuie incinerate în cel mult 24 de ore de la colectare, pot fi stocate până la 1 an de zile.
Capacitatea incineratorului este de 1 tonă/oră, lunar la Rudeni fiind arse în jur de 400 de tone de deșeuri periculoase în cadrul unui proces automatizat de ardere, controlat de calculator. În interiorul incineratorului sunt arse în două etape, întâi la 850°C (camera primară) și apoi arse încă o dată la 1100°C (camera secundară), ceea ce duce la oxidarea tuturor compușilor chimici prezenți în deșeuri.
La finalul procesului de incinerare, rezultă produsul solid reprezentat de „cenușa de vatră”, un material mineral inert care este depus la groapa de gunoi și care are efect neutru asupra mediului înconjurător. Greutatea cenușii rezultate este în jur de 10%-15% din greutatea „deșeurilor periculoase” introduse în incinerator, iar în cazul „deșeurilor anatomopatologice” procentul de cenușă e și mai redus. Per total, într-un an incineratorul din zona Chitila-Chiajna produce aproximativ 500 tone de cenușă.
Produșii gazoși rezultați în urma incinerării, sub formă de emisii în aer sunt: CO, SO2, NOx, Pulberi, HCL, TOC, HF. Dat fiind că „incinerarea” este un „proces chimic de oxidare”, niciodată în gama de produși gazoși nu se va regăsi hidrogenul sulfurat (H2S) și amoniac (NH3), principalele gaze puturoase, care „mută nasul din loc” locuitorilor din zonele limitrofe Capitalei și care provin nu „din arderea oxidativă”, ci „din fermentarea” deșeurilor menajere.
Aceste noxe gazoase rezultate nu sunt lăsate să iasă în atmosferă, ci sunt direcționate în camera secundară și incinerate și ele la temperaturi mai mari de 1100°C, dupa care sunt răcite într-un schimbător de căldură până la 150°C. Această răcire reprezintă o „pregătire a gazelor” la temperatura optimă pentru „filtrarea uscată”, respectiv neutralizarea lor cu bicarbonat de sodiu și cărbune activ. Noxele sunt pentru a treia oară „curățate” printr-o „filtrare umedă”, fiind împinse forțat printr-o ploaie de vapori de sodă caustică, care reține la rându-i o parte dintre compușii gazoși toxici. După ce sunt trecute prin rețeaua de serpentine până „amețesc”, în etapa finală a fluxului tehnologic, noxele sunt monitorizate într-un sistem automat cu senzori laser.
Simplist spus, niște raze laser străbat o încăpere în care sunt noxele și, în funcție de gradul de absorbție a razei de către gazele din incintă, se determină tipul de noxă și concentrația ei. Științific se numește spectroscopie de absorbție cu rază laser și are lungimea de undă calibrată în funcție de gazul măsurat pentru a determina prezența și concentrația diferiților compuși, ca de exemplu acid clorhidric sau acid fluorhidric.
Dacă noxele rezultate din incinerarea „deșeurilor toxice” trec de „testul laser”, sunt eliberate în atmosferă printr-un coș. Așa că ne-am cățărat și noi pe acel coș, la 1 metru de „jetul de gaz” evacuat, care în realitate nu e nicidecum „fum”, ci e doar „abur”, cu o temperatură între 60⁰ și 70⁰C. Acesta este și motivul pentru care, după 5 secunde de la eliminarea în atmosferă, pur și simplu aburul „se topește” în văzduhul mai mult sau mai puțin albastru.
Deșeurile toxice în cifre:
Conform lui Cosmin Mănăilă, Director Reglementări în cadrul Stericycle România, România generează anual circa 267 milioane tone deșeuri, dintre care doar 0,67 milioane tone sunt deșeuri periculoase – industriale, farmaceutice, veterinare, medicale – reprezentând sub 0,25% din total. Conform estimărilor INSP, la nivelul anului 2015, a fost generată de către unitățile spitalicești de stat și private, cu și fără paturi, o cantitate de aproape 20.000 t/an deșeuri medicale, reprezentând aproximativ 3% din totalul deșeurilor periculoase generate în România.
