Text de Ionut Purica
La mijlocul lunii decembrie 2009 a avut loc la Copenhaga a 15-a Conferinta a Partilor (COP 15) a Conventiei-Cadru a Natiunilor Unite pentru Schimbari Climatice (UNFCCC). Dati-mi voie sa scriu mai jos cateva impresii, mai ales ca am participat si la COP 11 de la Montreal in decembrie 2005. Intai despre participanti; la Montreal au fost peste 9.500 si se considera ca sunt multi. La Copenhaga au participat 46.000 de reprezentanti, de la guverne la presa, organizatii neguvernamentale etc. Organizarea conferintei a fost la nivelul experientei unor asemenea conferinte, castigata de Natiunile Unite in zeci de ani de existenta. Daca trecem la substanta conferintei: realizarea unui acord care sa continue Protocolul Kyoto; pentru a intelege rezultatul final, sau, mai exact, lipsa lui, vom face o mica prezentare a pozitiilor de negociere. In ultimii 10 ani de la semnarea Protocolului de la Kyoto, Statele Unite au investit peste 22 de miliarde de dolari in tehnologii de protectia mediului si energie alternativa.
Evident, un acord sustinut de SUA trebuie sa permita vanzarea acestor tehnologii pentru recuperarea investitiei. UE a implementat mecanisme de piata pentru comertul cu certificate de emisii de CO2; acest lucru a internalizat costuri externe de mediu in costul produselor industriilor energo-intensive din UE, facandu-le mai putin competitive pe piata internationala. Evident, UE sprijina un acord in care toate tarile sa internalizeze costuri de mediu, astfel incat sa se uniformizeze baza de competitivitate a companiilor. Prin contrast, China si grupul celor 77 de tari in curs de devoltare nu vor ca dezvoltarea lor sa fie limitata de obligatia de a reduce emisiile, argumentand ca poluarea actuala este cauzata de tarile dezvoltate, care nu au avut astfel de limitari cand s-au dezvoltat.
Pe langa toate aceste grupuri mari de negociere se auzea si vocea statelor insulare din oceanele lumii, care spuneau ca mai au putin si vor fi acoperite de apele in crestere ale oceanelor si cereau masuri imediate de reducere a acestor efecte. Privind pozitiile de plecare la negocierea unui tratat intre, practic, toate tarile lumii, se vede ca exista o divergenta majora, care nu putea fi rezolvata numai in timpul conferintei, chiar daca expertii prezenti stateau in fiecare noapte pana la ora trei ca sa elaboreze noi forme de acord.
Cred ca atunci cand aduni circa 200 de conducatori de state ar fi trebuit sa existe un text de tratat convenit prin negocieri purtate in cel putin anul, daca nu anii anteriori, text care sa fie agreat de toti si gata de a fi semnat. Din modul cum s-a desfasurat conferinta nu rezulta ca situatia era chiar aceasta. Evident, secretariatul UNFCCC avea probabil nevoie de mai mult timp pentru a realiza convergenta de opinii necesara.
Situatia de mai sus te face sa te gandesti la ce metode pot fi folosite pentru a realiza convergenta de opinii a conducatorilor de state prezenti. Prima care mi-a venit in minte era o forma modificata a modului de alegere a Sanctitatii Sale: se inchid toti cardinalii intr-o sala si ies de acolo cand prin votul lor aleg un Papa – Habemus Papam. Ei bine, prin analogie, se pot trimite conducatorii statelor lumii pe una dintre insulele care e pe cale sa fie acoperita de ocean si sa se spere ca atunci cand le va ajunge apa la genunchi vor gasi o cale de intelegere pentru un acord global.
Evident, ce spun eu acum este doar o metafora, dar in discursurile diversilor presedinti de state s-au auzit puncte de vedere dintre cele mai diverse, de la presedintele Sudanului – care reprezenta grupul celor 77 – si China – al carei mesaj a fost foarte dur in sensul celor de mai sus, la presedintele Hugo Chavez al Venezuelei, care a afirmat ca daca in loc de tarile sarace afectate de schimbarile climatice ar fi fost o banca s-ar fi gasit imediat banii care sa o salveze, pana la presedintele Obama, care a promis 30 de miliarde de dolari imediat si cate 100 de miliarde pe an pana in 2020 pentru masuri de reducere a emisiilor in tarile in curs de devoltare.
Pana la urma, cei prezenti s-au inteles ca nu se inteleg; si au expus fiecare masurile proprii de reducere a efectelor schimbarilor climatice si angajamentele individuale pentru viitor. Se spera ca, la intalnirea urmatoare din 2010, in Mexic, se va ajunge la un acord. Trebuie inteles ca problemele legate de schimbarile climatice reprezinta unul dintre principalii generatori de activitate economica in urmatorii 50 de ani. Va trebui sa ne pregatim si sa ne definim strategiile de dezvoltare pe termene mult mai lungi decat pana acum si sa realizam ca diferenta dintre planul de actiune si actiune reprezinta esenta dezvoltarii economice si sociale a Romaniei in anii care urmeaza.
