Aici se termina pamantul, colo incepe desertul. Aici se termina brazda neagra, untoasa, un cernoziom cleios care hraneste tot satul; colo cresc dunele cu ierburi arse, tepoase si pitice, ca-n stepa. Sahara Olteniei incepe cu comuna Urzica. De aici se naste ciudata fasie de nisip, lata de vreo 30 de kilometri. Merge ca sarpele, via Dabuleni, Sadova, Daneti, Marsani, suie spre Apele Vii, coboara spre Ocolna, Bechet, Gighera, Macesu si intra-n Dunare. De ceva ani, e chiar ca-n desert: noaptea crapi de frig, ziua te coci.
Vara asta, nisipurile au fiert ca betoanele din Bucuresti, la 70 de grade. Se misca continuu si inghit pamantul bun. Odinioara misunau pe aici mistreti, caprioare, vulpi, dropii, iepuri, fazani, o intreaga lume. Acum, au mai ramas doar popandaul si harciogul. Desertul a nascut un soi rau de tantari de care nu mai vezi in alta parte, te paralizeaza de durere. De curand, au venit cercetatori de la Oxford, sa-si dea doctoratul in desertul oltenesc, basca niste trimisi ai unui institut finlandez care face impaduriri pe tot globul. Au bagat nasul in nisip, apoi au inceput sa-l miroasa pe primar. Prea era alb! „Hm, eu am crezut ca sunteti tigan. Noi stiam ca Romania e cam ca Africa”, i-au zis.
Comuna Daneti, Dolj. Terenurile sunt impartite pe caprariii: calitatea 1, 2 si 3. Terenul de calitatea 3 e al mai al dracu, ca e nisip – nisip, ca la mare, si mai si zboara. „Vara te crezi pe luna, e totul ars. Cand bate vantul, uite – asa se plimba dunele, intr-o ora, spulberisul poate sa ingroape un om. Azi stiai ca duna e aici. Maine n-o mai vezi, a dus-o vantul ahaha, tocmai langa satul vecin. Spulberisul se lipeste de rufele intinse la uscat, se baga in case peste oameni.
Se ridica asa, ca o ceata, de nu mai vezi nimic. Le zice nisipuri zburatoare”, zice primarul Constantin Spiridon. Desertul e acolo de cand lumea, nimeni nu stie cat e de adanc – unii zic ca ar avea 20 de metri, altii, ca e infinit. La suprafata e galben, jos e alb. Cand da nitica ploaie, intra imediat in nisip si se scurge toata in pamant, plaja nu tine strop de apa. Batranii au o vorba: dac-ar trece Dunarea pe aici, n-ar mai ajunge in mare.
„CAP-ul e un rai, fura daca vrei sa ai”
Singura padurea ar mai salva ceva. Dar satul n-are nici un metru patrat de crang. Perdelele forestiere sunt niste caricaturi – pomisori anemici, strambi, chinuiti, arsi si schiloditi de topoare. Rarituri, le zic satenii. Au fost perdele, o frumusete de salcami, grosi si sanatosi. Se planta o perdea la 250 de metri. „Da’ le-a luat nea Nicu cu el, in mormant”, fluiera a paguba primarul. Salcamii tineau desertul pe loc. Chiar se formase pe nisip o crusta timida de humus. Pusa la ingrasat, pe crusta aia se mai putea cultiva cate ceva. Cum a intrat olteanul cu toporisca-n salcam, a murit crusta si a reinviat nisipul. O caruta de salcam de pus pe foc s-a dat pe o naveta de bere. Alti salcami n-au mai plantat. Dupa cativa ani, din cioturile vechi au inceput sa rasara alti pui, strambi. Rariturile. „Astea au crescut singure, saracele, asa, din proprie initiativa”, spun oamenii.
Ca sa opreasca nisipul, primaria s-a hotarat sa-l impadureasca. Printr-un program al Ministerului Agriculturii, anul trecut a plantat cateva sute de mii de puisori de salcam. N-au apucat sa creasca toti – tiganii din Sadova, satul lui Garcea, au dat iama-n plantatie si au smuls 42.000 de pui. I-au baut si i-au mancat pe toti. Toamna asta, Danetiul a incercat iar sa puna padure. Satenii si-au oferit nisipurile statului, sa planteze salcami pe cheltuiala lui.
Dupa patru, cinci ani, paduricea urma sa intre in proprietatea oamenilor – se puteau folosi de crengi si de uscaturi, cu conditia sa nu o defriseze de tot. Dar a fost cu ghinion si de data asta. Padurea nu s-a mai pus fiindca domnii de la Agricultura s-au impiedicat de niste hartoage. Cineva a contestat licitatia pentru numirea firmelor insarcinate cu plantatul. Pana se rezolva licitatia, poate sa dureze luni intregi. In timpul asta, nisipul va continua sa o ia razna. O padure de salcam ajunge la maturitate de abia dupa 20 de ani.
Au mai fost in sat si vii nobile, mureau strainii dupa vinurile Danetiului. Radacinile viilor se duceau mult in jos, erau ca niste chingi, de tineau nisipul aproape cat o padure. „Si viile s-au dus dupa nea Nicu, si plantatiile cu duzi. Era bine cu duzii, ca fixau si ei nisipul”. Asa de multa vie se facea, ca umblau toti numai cu capu-n gard si cu dintii negrrri. De la Sfanta Marie incolo, nu mai puteai sa vorbesti cu unul. Aveau oamenii o deviza: „CAP-ul e un rai, fura daca vrei sa ai”.
D-aia au jefuit si sistemul de irigatii. S-au tarat prin canale sa jupoaie dalele de beton prin care curgea apa. Si-au facut garduri din ele si le-au vopsit, sa ascunda furtul. Altii le-au carat in vii si si-au facut din ele alei, ca sa nu-si murdareasca ciubotele cand vin la sapa. Cu ajutorul lor, 80% din apa pentru irigatii se pierde pe canal. Acum, oamenii au un mare of: stau ei cu nisipul sub nas si nu le-a facut nimeni barem o fabrica de sticla!
„Cand bate vantul, uite – asa se plimba dunele, intr-o ora, spulberisul poate sa ingroape un om. Azi stiai ca duna e aici. Maine n-o mai vezi, a dus-o vantul ahaha, tocmai langa satul vecin. Spulberisul se lipeste de rufele intinse la uscat, intra in case peste oameni. Se ridica asa, ca o ceata, de nu mai vezi nimic.” – Constantin Spiridon (primar comuna Daneti)
Pentru mai multe informatii viziteaza Gandul
