Manila reciclează 6% din deșeurile pe care le produce, iar 2,7% sunt adunate de colectorii informali. Comunitățile acestora, formate în preajma gropilor de gunoi, își duc traiul în mahalale fără sisteme de canalizare sau electricitate adecvate, fiind deseori afectate de calamități.
Tessie, ghidul de la Smokey Tours, ne arată vreo 30 de persoane cu tricouri albastre care au strâns gunoaiele din Baseco, o mahala din Manila, din golful cu același nume, ca să dea bine în pozele oficialilor. Să arate că operațiunile de curățare a zonei, cel mai nou proiect al Departamentului de Mediu și de Resurse Naturale, sunt un real succes. După ce autoritățile și-au terminat vizita în cartierul cu case improvizate, angajații iau sacii și pleacă.
„Săptămâna viitoare o să fie din nou plin de gunoaie”, ne spune femeia, angajată a ONG-ului care organizează tururi în zonă, pentru a crește conștientizarea asupra condițiilor în care trăiesc oamenii de aici.
Curenții fac ca apa mării să scoată la mal toate deșeurile. Și sunt multe, ținând cont că Filipine este una dintre cele cinci țări care sunt responsabile de jumătate din plasticul care ajunge în ocean.
„Camioanele de gunoi nu intră în mahalale (engl. „slums”), pentru că străzile sunt foarte înguste. Vin regulat, în fiecare săptămână sau la fiecare două săptămâni, dar la intrarea în cartier și stau cinci minute. Iar oamenii trebuie sa alerge să pună deșeurile în camion”, a explicat pentru Green Report Charlotte Lesage de la compania franceză Plastic Flamingo care încearcă să colecteze plasticul ușor din Filipine.
(În 2012, Banca Asiatică de Dezvoltare, o instituție financiară internațională care are scopul să reducă sărăcia din Asia, a ținut întrunirea anuală în Manila. Pentru a feri delegații să vadă condițiile în care trăiesc oamenii în mahalale, guvernul a construit ziduri înalte în anumite zone ale orașului).
Prin urmare, cei 105.000 de locuitori ai cartierului Baseco, care se întinde pe 56 de hectare, trebuie să se descurce cu deșeurile aduse de apă, dar și cu cele pe care le produc chiar ei. De fapt, cei mai mulți supraviețuiesc datorită vânzării deșeurilor.
Doi copii se plimbă prin apa gri a mării, în căutare de plastic. După șase ore de căutări, de obicei strâng reciclabile pe care primesc apoi, de la magazinele de colectare a deșeurilor (engl. „junk shops”) 150 de pesos (12 lei). Tessie ne conduce de pe plajă, prin cartier. Casele improvizate, niște cuburi de o singură cameră, de 6 x 3,5 metri, găzduiesc șase – opt persoane.
Primul rând de locuințe e suspendat chiar deasupra apei tulburi a Mării Chinei de Sud, unde locuitorii aruncă gunoaiele (inclusiv fecalele), dar și unde pescuiesc. Din lipsa sistemului de canalizare și a apei curente, cei mai mulți filipinezi de aici nu au toaletă, așa că improvizează unele din pungi de plastic, care ajung apoi în golf. Sau, atunci când își permit, plătesc 3 pesos (24 de bani) ca să utilizeze un cub care le oferă intimitate, inclusiv pentru duș. De acolo, însă, totul ajunge tot în golf. Cumpărăturile le fac de la magazinele „sari sari”, care vând produsele în ambalaje de plastic, în cantități mici, pentru ca aceștia să-și permită să le cumpere.
Potrivit datelor publicate de Organizația Mondială a Sănătății, în 2003, 35% din locuitorii Metro Manilei, o zonă care cuprinde capitala Manila și alte 16 orașe, locuiau în mahalale. În 2010, procentul a ajuns la 37%, însemnând 4 milioane de persoane. În 2050, populația din mahalale va ajunge la 9 milioane.
În ultimii zeci de ani, Filipine a experimentat o urbanizare rapidă, iar predicțiile pentru următorii ani spun că 70% din populația țării va locui în orașe. În ciuda urbanizării, țara nu a înregistrat și o creștere economică, astfel încât nevoia pentru o locuință i-a împins pe cei cu venituri foarte mici la marginea societății, în locuri unde exista pământ vacant. Astfel, așezările informale au luat naștere disipat, de-a lungul râurilor, lângă gropile de gunoi, sub poduri și lângă spații industriale.
Fără instalații sanitare și electrice adecvate, expuși calamităților (Filipine are 21 de taifunuri pe an), oamenii din mahalale trăiesc din colectarea gunoiului, curățarea usturoiului în cantități mari (care este vândut de un om de afaceri restaurantelor din Manila), conducerea de motociclete cu ataș (pentru transport), pescuit și munca în construcții.
Potrivit unor date publicate de Comisia Națională a Managementului Deșeurilor Solide, în 2016 erau, în toată țara, 511 gropi de gunoi neconforme și 118 conforme. Pe lângă multe dintre acestea au luat naștere comunități informale. Deși Filipine nu deține date despre ratele de reciclare, un raport Greenpeace arată că Metro Manila recicla, în 1997, 6% din deșeurile produse (pe atunci, 5.345 de tone pe zi), din care 2,7% reprezentau deșeurile adunate de colectorii informali. Restul erau colectare la sursă (de către firme private, ONG-uri sau angajații de pe camioane).
Smokey Mountain, sursă de venit pentru o întreagă comunitate
Baseco se află în zona Tondo, una dintre cele mai dens populate din lume, cu 69.000 de locuitori pe kilometru pătrat. La nord de râul Pasig, în aceeași zonă, se află Smokey Mountain, unul dintre cele mai sărace locuri de pe glob. Apărută ca o groapă improvizată în anii 1950, zona a adunat peste două milioane de tone de gunoaie până în anii 1990, când a fost închisă. Numele de Smokey Mountain vine de la materialele inflamabile îngropate sub gunoaie care luau foc în mod regulat, eliminând fum.
Însă, în acest interval, o comunitate de 30.000 de oameni se formase în jurul gropii, care a rămas și după închiderea acesteia să valorifice straturile de deșeuri din muntele de 50 de metri. În 2001, locuințele informale au fost distruse, iar locuitorii, mutați în case temporare, până când au fost construite blocuri de cinci etaje pentru ei. O cooperativă a fost formată în acea perioadă pentru a ajuta persoanele rămase în zonă să lucreze în domeniul colectării selective, dar în condiții demne și cu un venit lunar.
Payatas, al doilea Smokey Mountain
Payatas, o groapă de gunoi deschisă în anii 1970 în orașul Quezon, în Metro Manila, a devenit al doilea Smokey Mountain după ce mare parte dintre locuitorii fostei gropi de gunoi din Tondo s-au mutat aici.
Un raport din 2017 arăta că în Payatas locuiau 10.000 de oameni și 500 de camioane transportau aici zilnic 1.200 de tone de deșeuri. Însă orașul Quezon este un exemplu pentru toată țara deoarece reușește să recicleze 40% din deșeurile din gospodării. Face asta prin sistemul privat de colectare, prin faptul că a modernizat stația de sortare din Payatas și, mai ales, prin integrarea colectorilor informali în sistemul legal.
Accesul la groapa unde este depozitat gunoiul este limitat doar celor care au permis de muncă (1.800 de persoane în 2017), iar copiii sub 15 ani nu au voie în acea zonă. Cel mult 500 de persoane pot colecta deșeurile în același timp, iar plata pe zi este cuprinsă între 100 și 300 de pesos (8 și 24 de lei).
Măsurile au fost luate după ce, în anul 2000, acolo a avut loc o tragedie. O bucată de 30 de metri înălțime și 100 de metri lățime din muntele de gunoaie s-a surpat, îngropând 300 de persoane. După accident, Payatas a primit atenția autorităților și a ONG-urilor, care încearcă să le ușureze viața colectorilor informali.
Etapele colectării deșeurilor
Atunci când camionul de gunoi colectează deșeurile la sursă, echipajul de pe mașină face o primă sortare a gunoaielor, pe care le vând apoi la junk shop, în drum spre groapa de gunoi. Cât timp așteaptă la intrarea gropii de gunoi, pentru a plăti taxele către guvernul local (în 2003, 600 de pesos – 48 de lei, per mașină), câțiva băieți sar în camioanele descoperite și încearcă să culeagă cât mai multe deșeuri reciclabile. Aceștia sunt numiți „jumpers” (n.r. „săritori”) și sunt plătiți de junk shop-uri.
Apoi, în spațiul destinat depozitării gunoiului, așteaptă sute de colectori care culeg deșeurile valoroase chiar în timpul în care camionul varsă încărcătura. În timp, au învățat să pășească astfel încât să nu fie îngropați sub deșeuri, dar se mai întâmplă și accidente. Colectorii care nu au abilitățile săritorilor sau ale celor care culeg în timpul descărcării caută deșeuri reciclabile în zonele unde buldozerele așază gunoaiele, pentru a le menține compacte.
Ultimii din acest lanț sunt cei care caută în zonele unde gunoiul a fost incendiat, în speranța că vor găsi metal sau alte bunuri de valoare. Cum șansele lor de reușită sunt mici, venitul este pe măsură (deși este cel mai riscant dintre joburile de colectori informali, din cauza fumului și a focului).
Centrele de reciclare se află în apropierea gropilor de gunoi, pentru a fi la îndemâna colectorilor.
Citește și: „Filipine, arhipelagul poluat”, un serial despre una dintre țările care poluează cel mai mult oceanele
„Filipine, arhipelagul poluat”. Marea problemă a gunoiului
