Festivalul de Film Documentar și Drepturile Omului One World România ajunge în 2023 la cea de-a 16 ediție. Partener media al evenimentului și în acest an, Green Report a întrebat-o pe directoarea OWR16, Larisa Crunțeanu, la ce ne putem aștepta începând cu 31 martie.
Larisa Crunțeanu (foto) ne-a mărturisit că tema din acest an – „O viață bună” – vrea să le reamintească oamenilor și că ideea de bine este prea mult asociată cu confortul și că organizatorii și-au propus și să readucă binele în discuție ca valoare colectivă, smulsă din ghearele culturii consumeriste.
Green Report: O să încep cu o întrebare personală. Ești directoarea One World Romania în acest an. Cum a fost pentru tine experiența și responsabilitatea aceasta totodată?
Larisa Crunțeanu: Experiența este încă în desfășurare și cred că senzația e similară cu cea pe care o ai într-un tren de mare viteză. Dacă te uiți pe geam și vezi un peisaj plan, cu elemente în depărtare, nu-ți dai seama cu ce viteză mergi. Când intri în oraș sau încep să fie elemente mai apropiate de tren îți dai seama, de fapt, cât de repede te deplasezi. Abia acum, cu câteva zile înainte de deschiderea festivalului, încep să realizez cu ce viteză ne deplasăm și e un pic amețitor. Formatul de festival e și o noutate pentru mine. Spre deosebire de alte formate, mai ales din zona de arte vizuale din care provin, pentru un festival te pregătești foarte mult, mai bine de jumătate de an, ca apoi să arăți ceva într-un timp foarte scurt, de câteva zile. Pe lângă faptul că e necesară foarte multă pregătire, asta implică și destul de multă anticipare asupra ceea ce va să fie. Deocamdată proiectez foarte mult despre cum va fi Festivalul care cel mai probabil va fi foarte diferit de procesul de pregătire. Cât despre responsabilitate, cred că în fiecare zi reușesc să înțeleg câte un pic mai mult din amploarea și efectele ei.
Cum a părut ideea temei de anul acesta, „O viață bună”? Practic este mai mult decât drepturile omului, ar cuprinde și zona de drepturile omului, dar de fapt este mai mult decât atât.
Tema a apărut în dialog cu Anca Păunescu și Andrei Tănăsescu, curatorii Festivalului, și cu Alecu Solomon, președintele Asociației One World Romania și fondatorul Festivalului. E interesant procesul de alegere a unei teme, pentru că ea funcționează ca un soi de ancoră pe care o arunci în necunoscut și spre care te tragi fără să știi neapărat unde te va duce. La momentul alegerii temei curatorii și selecționerii nu făcuseră selecția de filme. Ei aveau doar o intuiție despre o plajă foarte largă de filme documentare care s-au produs în ultimii doi ani și un discurs curatorial care se poate articula, fără să știe exact pe ce filme în mod specific se vor sprijini în articularea acestui discurs. Am avut un o întâlnire de brainstorming în care am vehiculat mai multe idei, din care „viața bună”, propusă de Alecu Solomon, avea „the right ring”. Suna ușor de comunicat și de pus pe tot felul de materiale. În același timp, viața bună are și această dublă față. Pe de o parte, pare ceva universal, ușor de înțeles, general valabil. Și în același timp, nimeni nu poate spune în mod concret ce înseamnă viața bună. O viață bună poate înseamna foarte multe lucruri în fond – în perioade diferite, în locuri diferite, din perspective diferite. Ceea ce One Word încearcă să surprindă – pentru că până la urmă și ăsta-i numele Festivalului – este felul în care filmul documentar poate să fie un vehicul pentru dialog social, chiar pentru schimbare socială, pentru multiculturalitate, pentru o multitudine de perspective. Care perspective converg într-o preocupare comună pentru un bine sau pentru un mai bine colectiv.
Dacă nu am avea timp să mergem la toate filmele din cadrul festivalului, care ar fi primele trei recomandări pe care le-ai face și dacă ai putea să faci din zona asta care să aibă tangenția legătură și cu mediu sau cu ecologia?
„All that breathes” / Tot ce respiră este un film absolut minunat, care de asemenea a inspirat și una dintre secțiuni, secțiunea care are, să zicem, cea mai prezentă sau cea mai evidentă preocupare pentru mediu.
Mi-a mai plăcut și mi se pare foarte interesant „Matter out of place” care reușește să creeze din ceva ce societatea scoate din spectrul vizibilului – gunoiul, murdarul – aproape o poezie vizuală. E un film care vorbește despre managementul deșeurilor la nivel global, în care toți acești munți infiniți de deșeuri, vaste peisaje de gunoaie devin ceva aproape plăcut la nivel estetic. E un film care arată, în același timp, și munca sisifică pe care managementul gunoaielor o reprezintă, și imposibilitatea unui control, chiar și parțial, al volumul inimaginabil de deșeuri pe care le producem. De aici și referința mitică.
Un alt film care mi-a plăcut foarte mult și folosește o preocupare sau folosește mediul înconjurător, resursele naturale pentru a duce, de fapt, o luptă foarte încărcată politic, este „Culegătorii de zaa`tar”, în care o plantă banală, un condiment folosit de generații, devine prin legiferare încă un instrument de control și de presiune a palestinierilor.
Am văzut pe listă 34 de filme documentare de lung, mediu și scurt metraj, trei retrospective dedicate regizorilor Jocelyne Saab și Želimir Žilnik și Fundației de Arte Vizuale. Cum le-ați împărțit pe categorii și cum le-ați ales în acest an?
Aceasta a fost mai degrabă muncă curatorilor Anca Păunescu și Andrei Tănăsescu împreună cu selecționerii Liri Chapelan, Victor Morozov și Sorana Stănescu. Voi vorbi deci vorbesc mai degrabă din perspectiva unui martor la procesul lor. Ei au pornit de la un număr ideal de filme, la care am ajuns după ce am evaluat răspunsurile la chestionare de public din ultimii ani, precum și la schimbările din peisajul cultural internațional și autohton începând cu 2020. În consecință, am pornit de la planul unei selecții mai reduse de filme, care să fie arătate fiecare de câte două ori în sala de cinema. Fiecare film se repetă de două ori în două zile diferite, la ore diferite și nu se suprapune cu aceleași filme, ceea ce dă șansa audiențelor locale să poată vedea mai multe filme în final. După formatul fizic în cinematografele din București (31 Martie – 9 Aprilie, Elvire Popesco, Eforie, Union, ARCUB), începe formatul online (10-30 Aprilie). Deci dacă e ceva ce ai pierdut în cinema sau ai vrea să revezi, ai ocazia să revezi în formatul online. Selecția redusă și o structură fizic-online etapizată a fost deci un prim considerent.
Al doilea principiu de organizare a filmelor a fost coagularea lor sub forma sub-categoriilor – secțiuni în care ar putea să-și găsească declinarea ideea de „O viață bună”, ca fiind ceva la limita dintre interesul personal, fericirea personală foarte consumeristă, bazată pe satisfacție imediată în societatea de consum actuală, versus ideea de bine ca o virtute morală care poate să guverneze într-un mod sustenabil binele colectiv, și preocuparea ce merge dincolo de preocuparea pentru semeni, către natură și alte specii.
Cât despre retrospective: pe de o parte, știam că se împlinesc 30 de ani de la înființarea Fundației Arte Vizuale, care a jucat un rol foarte important în peisajul anilor 90 în România, atât în ci în în lumea cinematografică, cât și în artele vizuale. FAV a adus împreună artiști deja consacrați în muzee și galerii internaționale și cineaști la rânduri lor consacrați în festivaluri. Deci, aceste două lumi pe care le percepem ca fiind destul de separate astăzi, au avut de fapt o istorie comună în anii ‘90. Această preocupare pentru arte vizuale se regăsește anul ăsta și într-o expoziție conexă pe care o deschidem la Rezidența9, în care sunt prezentate lucrări de video art care folosesc instrumente sau subiecte comune cu filmul documentar. Despre celelalte două retrospective: ni se părea important să arătăm doi cineaști, un bărbat și o femeie, care nu au avut neapărat o vizibilitate mare în România, și ale căror instrumente de lucru ar putea să fie relevante și chiar o inspirație pentru cineaști și audiența locală. Și așa au fost propuși Jocelyne Saab și Želimir Žilnik, fiecare program fiind curatoriat de câte unul dintre curatori.
Ce așteptări aveți de la ediția online din acest an?
Vrem ca ediția online să suplinească sau să adreseze puțin această hipercentralizare a culturii care se întâmplă în România. Dacă nu ești din București sau dintr-unul dintre orașele mari, accesul la cultură este foarte redus. iar accesul la film documentar este absolut inexistent. Vrem ca festivalul online să fie un instrument la care oamenii să ajungă și în urma unui dialog. Adică sperăm ca oamenii care au fost în cineva au văzut un film, să recomande familiei, prietenilor de acasă sau celor care nu au apucat să vadă sau care nu sunt în București și nu au putut să vadă un film în festival, să-l vadă online. Și de asemenea, o lecție a pandemiei este și că proximitatea socială nu este neapărat pentru toată lumea. Cred că aceasta este o ocazie ca și persoane mai introverte care nu se simt bine în mulțime, sau a căror stare fizică nu le permite, să aibă același acces la cultură și la filme documentar care au o distribuție limitată în cinema sau online.
Anul acesta OWR are un juriu al liceenilor. De ce v-ați îndreptat spre această categorie de vârstă?
Juriul Liceenilor există deja de mai mulți ani. Este singurul juriu anul acesta. De fapt, ce este nou este nu mai există în juriu international, iar juriul liceenilor este singurul juriu pe care îl avem. Renunțarea la juriul internațional vine mai degrabă dintr-o perspectivă de insider, știind cum este să fii de cealaltă parte, să fii întotdeauna într-o competiție.
Și deci practic nu mai există o competiție?
Nu mai există competiție pentru că ne-am gândit că, dacă avem o selecție mult mai mică de filme, de fapt, din perspectiva nostră, toate firmele sunt câștigătoare și le putem oferi o atenție sporită tuturor. Încercăm să invităm cât mai mulți dintre regizori în București, cu care să facem și interviuri video, cu care să facem și Q&A-uri. Chiar le putem oferi șansa unui contact bun cu publicul și, implicit, oferi publicului șansa unui contact cu cineaști. Dar am păstrat componenta juriului liceenilor, nu pentru a încuraja competitivitatea între regizori, ci ca format educațional. Pentru acest grup de vârstă, de 15-18 ani, expunerea la un film documentar împreună cu alți tineri de aceeași vârstă, ocazia de a discuta după aceea despre film, ocazia de a îți crea un sistem de valori prin care să evaluezi, să compari filme documentare este de fapt ocazia de a discuta într-un cadru mult mai prietenos decât școala chestiuni care țin de educație civică, care nu sunt vorbite, despre care nu se vorbește în educația românească, despre care nu se vorbește chiar în familia românească adeseori. În acest program educațional încercăm să privin filmul documentar ca instrument discursiv, pentru educare, pentru emacipare, pentru conștientizare vizavi de niște probleme serioase de care nu cred că copiii trebuie să fie feriți, ci dimpotrivă, expuși. De altfel, tinerii din acest grup de vârstă sunt foarte bine racordați prind social media la chestiuni care îi privesc și asupra cărora vor avea o responsabilitate în curând.
Am văzut că și în acest an o să aveți o serie de evenimente conexe – un master class cu regizorul Želimir Žilnik și un doc workshop. La ce ar trebui să se aștepte participanții de la aceste evenimente conexe?
One World încearcă să aibă atât în raport cu publicul, dar și în raport cu cineaștii, o abordare care să acopere întreg procesul de creare a unui film documentar. Dacă pentru grupul de vârstă 15-18 ani avem Jurul Liceenilor, mai avem și alte programe care se adresează celor care vor să facă film documentar sau care sunt în proces să facă documentar. Și aicea intervin diferite formate. Deodată cu OWR o să începem și Civil Society Pitch, în care 20 de regizori și-au trimis candidatura și și-au anunțat dorința de a face un film documentar. Și pe ei încercăm să îi punem în contact cu alte 20 de organizații, ONG-uri, a căror misiune ar putea să ducă la crearea unui film documentar. Aceasta e partea în care te gândești, încerci să-ți găsești un subiect și ai nevoie poate de suport ca să începi să-l faci. Pentru oamenii care sunt în proces de lucru, care au deja un documentar în facere și care ar putea să beneficieze de tutorat, de o părere expertă, avem acest program Work in Progress. Tue Steen Muler și Dana Bunescu, care sunt tutori și de asemenea realizatori foarte buni de film documentar, o să ajute șase regizori care au proiecte în derulare să se articuleze mai bine, să găsească un fir narativ, să monteze într-un fel mai creativ, în funcție de unde sunt în faza de producție cu firmele. Apoi ajungem evident la faza de festival sau distribuție în care includem firme care sunt realizate deja și își caută o audiență. One World Romania este parte din KineDok, o rețea de distribuție de film documentar care încearcă să suplinească lipsa de venues, de cinematografe în care se arată film documentar în comunitățile mici și mijlocii. Este felul OWR de a fi preocupat de documentar pe o plajă largă și, de asemenea, de a folosi documentarul ca pretext sau instrument de dialog social.
Pe lângă aceste programe mai sunt trei discuții de tip panel talk, care nu mai sunt legate neapărat de anumite firme documentare, dar abordează teme care se regăsesc și în firmele din selecție cu vorbitori a căror prezență ne onorează. Deja au fost două discuții în warm-up, care au fost însoțite de proiecții, una despre războiul din Ucraina, un an la la împlinirea unui an de când acesta s-a declanșat, și a felului în care diferiți refugiați din România și-au găsit aici refugiul. Apoi pe 8 martie, am avut un warm-up talk despre felul în care hărțuirea sexuală este de fapt o formă de abuz de putere și este inerent oricărei structuri ierarhice.
În timpul festivalului spuneam deci că mai avem trei discuții. Pe 4 Aprilie, de la ora 17.00 la Centrul Ceh avem o primă foarte importantă discuție despre rolul presei și ce mai înseamnă puterea presei într-un an electoral, în care avem extrem de multe alegeri politice de făcut. Presa nu mai joacă neapărat un rol de educație politică a populației din cauza aservirii politice, precum și imposibilității independenței financiare, iar acesta va fi punctul de pornire.
Apoi pe 5 Aprilie, același loc și oră, o altă discuție despre muncă și migrație, care privește atât imigranții români de peste hotare, cât și migranții străini care lucrează la noi – pentru că am văzut o diversificare foarte mare a forței de muncă din perspectiva oamenilor din care aceștia vin înspre România.
Un ultim panel talk este pe 6 Aprilie, tot de la 17.00 la Centrul Ceh, despre situația sistemului medical din România și mai ales a drepturilor pe care pacienții le au, felul în care funcționează sistemul de asigurări medicale, și lipsa educației privind sistemul medical din România.
Pe 7 Aprilie la ora 16.00 la ARCUB ținem un workshop în care vom învăța cum să reciclăm într-un mod inteligent, pentru că avem senzația că orice plastic pleacă într-o pungă colorată și cu asta ne-am salvat conștiința, când de fapt sunt n feluri de plastic. De fapt, întregul mecanism de selectare și de reciclare este oricum problematic, chiar și dacă ar funcționa ideal, ceea ce știm că nu e nicidecum cazul în București. Ce le propunem oameniu este practic să-și aducă punga de gunoi de acasă sau ce ar vrea să recicleze și apoi să învățăm împreună despre deșeuri și reciclare și să facem o improvizată bandă de selectare a deșeurilor.
Cum spuneam, în lista evenimentelor conexe mai este și expoziția “Cercetare pentru mâine. Videodiorame” de la Rezidența9 care se deschide cu două zile înainte de Festival (28 Martie, 19.00) și pe care o curatoriez eu și în care arătăm nouă artiști apropiați de specificul filmului documentar.
Care ar fi sentimentele pe care ați vrea să le stârniți publicului prin tema asta și prin documentarele propuse? Se mai poate spera la o viață bună?
Tema „O viață bună” a fost inspirată parțial și de o carte, semnată de filosoful român Cristian Iftode, și în care urmărește ideea de bine de-a lungul istoriei filosofiei începând din Grecia Antică. Revenind la întrebare, binele nu este niciodată o chestiune personală și în această cultură consumeristă, capitalistă, instagramabilă, apropiem și uneori chiar confundăm binele cu ideea de confort, care nu este niciodată destul, și care nu este în sine o valoare. Cred că ce ne interesează cu acest program cultural este să recuperăm ideea de bine din ghearele acestei culturi, pentru a vedea ce mai poate însemna binele astăzi într-un sens colectiv. Binele ca înțelegere și compasiune pentru celălalt. Binele ca un mijloc de a-ți depăși condiția și de a ajuta și pe alții să-și depășească condiția. Mai putem spera, la nivel moral, la o viață bună sau doar la o viață mai bună? Personal, eu nu cred că există o viață bună, adică guvernată exclusiv de bine, ci doar o viață mai bună, la care pot doar să muncesc în fiecare zi, în fiecare relație, cu fiecare acțiune.
Citește și: Ce să vedeți la One World Romania 16: Trei recomandări de documentare legate de natură și ecologie VIDEO
