Cristian Lascu este cunoscut de toată lumea ca primul redactor-șef al prestigioasei reviste National Geographic România. El este însă și cercetător speolog, autor al unei descoperiri mondiale absolute în lumea științifică mondială, și anume Peștera Movile din Dobrogea, unde există un ecosistem unic, independent de lumina Soarelui. România are un potențial carstic bogat față de alte țări, speologii străini vin deseori să exploreze peșterile noastre însă nu suntem destul de conștienți de bogăția naturală din țara noastră. Şi, mai ales, nu avem grijă de ea. Iar Cristian Lascu se declară dezamăgit de faptul că nu există un buget alocat conservării patrimoniului speologic din țara noastră, ceea ce arată neimplicare din partea autorităților în protejarea bogățiilor naturale.
De când, de unde și de ce pasiunea pentru peșteri?
A pornit ca teribilism de adolescent. Pe la 15-16 ani, făceam expediții lungi prin munți, alături un bun prieten și coleg de liceu. După ce am văzut câteva peșteri și avene în Munții Apuseni, m-am decis să mă fac speolog. Dacă mă întorc și mai mult în timp, pot spune că îmi amintesc perfect prima vzită într-o peșteră, a fost Peștera Ialomiței, din Bucegi. Ghidul era un călugăr bătrân care lumina calea cu o făclie de ceară. Aveam 7 ani.
Ce descoperiri recente ați făcut în domeniul speologiei?
În 2012, scotocind în două galerii diferite, am descoperit piese osoase, ceramică și posibile amulete provenind de la culturi preistorice, paleolitice. În primăvara anului 2014, am identificat artefacte inedite din perioada neolitică, în grotele din Deșertul Libian, în cadrul unei expediții internaționale. Acolo sunt dovezi despre o Sahara verde, cu lacuri și râuri. Grotele și relicvele scoase de sub nisip aduc dovezi despre, probabil, cea mai mare migrație climatică din istoria omenirii. Despre asta am publicat un articol în revista National Geographic România.
Peștera Movile a adus o noutate absolută în lumea științifică mondială. Ce ne puteți spune despre ecosistemul unic, pe care l-ați descoperit aici?
Încă de prin anii 1970, batisacaful Alvin, apoi numeroase alte investigații oceanografice au pus în evidență așa-numitele deep ocean vents, adevărate oaze de pe fundul pustiu al abisurilor oceanice. Sute de specii noi au fost descoperite în jurul unor izvoare sulfuroase superfierbinți. Fanatastic! Cum supraviețuiau acestea în abisul rece, steril, întunecos? S-a descoperit că hidrogenul sulfurat și metanul din aceste izvoare este descompus de bacterii al căror metabolism valorifica energia chimică eliberată în aceste reacții. Chemosinteza este un proces analog fotosintezei, doar că nu e nevoie de soare pentru a fabrica zaharide. A fost considerată, oarecum exagerat, descoperirea numărul 1 a biologiei secolului XX. Din cauza adâncimii, de mii de metri, a presiunilor de sute de atmosfere, studierea in situ a acestor fascinante ecosisteme era imposibilă.
Dar iată că, deodată, se descoperă în România un ecosistem subteran, bazat pe chemosinteza, unde energia provenită din descompunerea hidrogenului sulfurat din apa peșterii se afla la baza unui lanț trofic și a unui ecosistem complex, cu aproximativ 100 de specii, dintre care 35 trăiesc numai aici. Afirmația era atât de extraordinară, încât timp de mai mulți ani a fost primită cu scepticism în mediul academic românesc și ignorată în străinătate. Dar a fost o echipă de tineri biologi care au trudit ca să demonstreze ipotezele îndrăznețe. Şi, din fericire, au venit finanțări substanțiale din SUA și Germania. A contribuit și faima extraordinară în media internațională, căci începând cu 1992 i s-au dedicate articole, uneori ample și bogat ilustrate în zeci dintre cele mai importante publicații din lume – Stern, Life, New York Times, National Geographic, Der Speigel, Geo, Economist, Le Monde, La Recherche, prea multe să le enumăr aici. BBC și Discovery au făcut câte două documentare. Un altul a fost realizat de telviziunea germană. Televiziunea Franceză ARTE a făcut un documentar în 2009, dar în acest an dorește să mai facă unul. Asta arată cât de fascinant este încă acest subiect. Prietenii, mei Radu Popa și Şerban Sârbu, au realizat strălucite doctorate în SUA cu Movile, au publicat multe lucrări în reviste și monografii de specialitate cu largă circulație. Şerban a publicat demonstrația sa în cea mai prestigioasa revista științifică din lume, Science.
Peștera Movile a stârnit și interesul NASA. Cum a fost întâlnirea cu oamenii lor de știință?
Imediat după ce Şerban a consacrat Movile în Science, cercetători exobiologi de la NASA au venit să vadă și ei peștera, ne-au chemat la ei într-un schimb de experiență în peștera Lechuguilla din New Mexico, unde procese similare cu cele din Movile au avut loc cu un milion de ani în urmă. Bacterii stranii există și acum acolo. A fost o aventură de neuitat. Alături de trei cercetători de la NASA, Şerban și cu mine am petrecut aproape cinci zile în peșteră, care este cea mai adâncă din SUA, și cu o lungime de peste 220 de kilometri. Movile este de o mie de ori mai mică. Dar poate de o mie de ori mai interesantă, pentru că procesele biochimice sunt active în prezent și pot fi bine studiate. Am fost cu un cercetător NASA și în Peștera Frasassi, din Apenini, Italia. Aici, în zona râului subteran sulfuros, Şerban a pus în evidență un alt ecosistem chemoautotrof. Interesul NASA pentru aceste capsule particualare de viață din peșteri este justificat. Viața extraterestră, iată, continuă să nu se arate, cu toate investigațiile de până acum. Există speranța că ar putea exista în peșteri vulcanice de pe Marte și alte corpuri cerești, folosind energia chimică. Adică, oarecum după rețeta Movile.
Ce puteți să ne spuneți despre potențialul speologic al țării noastre?
Potențialul științific este departe de a fi epuizat. Unele cercetări au continuat, împinse un pic de la spate de echipe de cercetători din Germania, Cehia, Anglia, care colaborează cu colega Alexandra Hillebrand- Voiculescu de la Institutul de Speologie, folosind ca baza de lucru laboratorul GESS (Grupul de Explorări Subacvatice și Speologice). Acest laborator a fost realizat în 1994 cu numai 1.600 dolari obținuți de la sponsori și muncă voluntară a speologilor și cercetătorilor. Dar, în lipsa unor granturi mai consistente, poate chiar de la Ministerul Cercetării, progresele sunt mici. De aceea, din Institutul de Speologie, în prezent doar doi-trei cercetători se ocupă, sporadic, și de Movile. Este mare păcat că o descoperire științifică care a trezit atâta interes și are un potențial deosebit să fie atât de puțin valorificată. Sper să se depășească acest impas.
Ce alte „recorduri” speologice au mai fost înregistrate în țara noastră?
Nu sunt fan al ideii de recorduri. Explorarea speologică este cucerire și cunoaștere geografică. Stăpânirea unui echipament modern, școlile de Tehnica Speologiei Alpine (TSA), inclusiv competițile de profil trebuie, după părerea mea, să fie un mijloc, nu un scop. Eversetul și Moldoveanu sunt, în felul lor, provocări, absolut, dar, în domeniul subpământean, hai să vobim de “superlative relative”. Ele dau o măsură curajului și perseverenței umane, dar și dimensiunilor nebănuite ale domeniului carstic. În lume acestea sunt absolute uluitoare. În comparație, cele din România ne par modeste. Cea mai lungă peșteră Mammoth, 660 kilometri, ar putea fi în viitor întrecută de un sistem de galerii submerse din Yucatan, de vreo 1.000 de kilometri, În România cea mai lungă este Peștera Vântului, cam 48 de kilometri, în timp ce recordul de galerie scufundată, în Izverna, Mehedinți, este de aproximativ un kilometru. Câteva peșteri din România dețin priorități științifice unice, precum Ghețarul Scărișoara, Peștera cu Oase, sistemul Piatra Altarului-Peștera Rece. Peșteri ca Topolnița, Humpleu, Şura Mare sunt de talie europeană. Explorarea acestora o datorăm unor speologi curajoși și neobosiți.
Care sunt cele mai spectaculoase lucruri pe care le-ați întâlnit în peșteri?
Săli și galerii gigantice, adevărate catedrale, ce mistuie lumina și ecourile. Cristale de o uimitoare varietate și frumusețe, dar și extrem de fragile. Am descoperit în locuri asunse stalactite străvezii, subțiri ca un creion, dar lungi de doi-trei metri. Galerii subacvatice cu ape de cristal, cu stalactite și stalagmite printre care te strecori imponderabil, cu echipamentul de scufundare.
Ce fac autoritățile din România pentru conservarea peșterilor? Care este starea actuală a patrimoniului speologic autohton?
Starea este bună. S-a descoperit mult mai mult decât s-a stricat. Cele mai valoroase peșteri sunt închise cu porți solide, iar accesul se face cu ghizi-speologi. Există o Comisie a Patrimoniului Speologic, sub tutela Ministerului Mediului, există și rangerii parcurilor naturale și naționale care veghează. Şi sunt sutele de speologi amatori pasionați care veghează. Autoritățile pot face mai mult pentru conservarea patrimoniului natural al acestei țări. Pentru care, de fapt, nu fac aproape nimic. Deoarece, cu toate că România se mândrește cu natura ei și există o rețea importantă de arii protejate, între care sunt și multe peșteri, nu veți găsi un buget alocat de statul român pentru administrarea acestui patrimoniu. Bugetul parcurilor naturale și naționale este asigurat, în limitele posibilităților lor, de Regia Națională a Pădurilor. Mai pică ceva fonduri europene.
Sunteți un adept al turismului speologic?
Sunt adept al turismului speologic, în două forme. 1. Peșteri mai mult sau mai puțin spectaculoase, cu un vad bun, și care nu mai au formațiuni fragile și nu sunt prea ”sălbatice” ca să fie amenajate pentru tot poporul. Cu alei betonate, electrificare, baruri la intrare, concerte simfonice în subteran. Numai astfel se poate atinge un trafic turistic suficient pentru a amortiza costurile investitorului, costuri de întreținere. Există și ceva beneficii pentru comunitatea locală. Iar publicul e fericit și bifează și peșteri în traseul său. Este o industrie speoturistică de masă, pe bandă rulantă. Se vizitează uneori cu grupuri ce ating 100 de persoane. Cele mai vizitate peșteri de acest gen sunt Peștera Urșilor din Bihor, Peștera Muierilor din Gorj. Valea Cetății de lângă Râșnov este un foarte bun exemplu de artă de a stoarce bani din “piatră seacă”. O peșteră modestă care a devenit printr-o amenajare ingenioasă un obiectiv turistic vestit, în numai trei-patru ani. 2. Dacă înaintea profitului punem, în primul rând, natura, dacă punem calitatea înaintea cantității, dacă în loc de vizita-robot punem o experiență de neuitat prin valoarea culturală și educațională, atunci sunt pentru turismul de impact scăzut. Peștera rămâne așa cum e, cel mult se fac minime amenajări în locuri ce pot fi periculoase. Sigur, persoanele în pantofi cu toc vor rămâne afară. Dar cei o cu o condiție fizică normală, vor putea urca și coborî peste câteva stânci sau în alte locuri se vor apleca. Vizitatorul echipat cu o cască cu lampă frontală va trăi fiorul peșterii. Lăsăm, astfel, generațiilor viitoare peșterile așa cum ni le-a lăsat natura. Tinerii vor fi primii beneficiari ai acestui speoturism.
Care sunt cele mai interesante peșteri din lume în care ați intrat?
Am intrat în patru dintre primele șapte peșteri ca lungime din lume. Jewel și Wind Cave sunt două labirinturi de peste 200 de kilometri fiecare. Conțin formațiuni remarcabile, cum sunt faimoasele “box-works” care dau peșterii un aspect de fagure. Ele se află în South Dakota, de-o parte și de alta a unui masiv granitic, Rushmore. În acest granit sunt sculptate cele patru chipuri de președinți americani, deci locul este și mare vedetă turistică. Despre Lechuguilla am amintit. Pe lângă lungime, adâncime, valoare științifică este considerată și cea mai frumoasă peșteră din lume. Am fost de două ori în ea și aș spune că poate fi unică prin frumusețe. Nu puteam ocoli Mammoth Cave, care, deși este un labirint cam monoton, este cea mai lungă din lume.
V-ați gândit la un proiect de conștientizare și educație a românilor care vizitează peșterile?
Cu educația și conștientizarea nu merge, după cum vedem nici în orașele și satele noastre. Spune-i unuia că nu-i frumos să arunce pe jos cutia goală cu bere și vezi ce se întâmplă. Coerciție, în primul rând. Am fost în Singapore, acolo e curățenie lună. Dacă arunci pe jos un muc de țigară, iei amendă 1.000 de dolari pe loc. Părinții nu-i pot educa pe copii, căci și ei sunt needucați. Şi școala e repetentă la educația ecologică. Așadar, peșterile sunt prea valoroase și fragile pentru a ne lăsa în seama educației. Porți solide de beton, nu de oțel, că ajung la ele hoții de fier vechi. Patrulările de rangeri și voluntari speologi în zilele de vârf sunt factori de descurajare eficienți. Discreția privind localizarea peșterilor este esențială. Publici, arăți poze pe internet, dar nu deconspira numele în clar și, mai ales, locul. Din fericire mormanele de gunoaie sunt rare. Înseamnă atunci că administratorul sau rangerul nu-și face treaba. De exemplu, în Peștera Podului de la Ponoarele, sunt gunoaie penibile. Este o rezervație speologică, mândrie a comunei și inclusă în Geoparcul Mehedinți. Operațiunea de curățire ar lua cam o oră, dar nimeni nu s-a deranjat, deși panourile din șosea îmbie turiștii s-o viziteze. Când mă duc data viitoare promit să ”Let’s do it” chiar eu.
Speologi din toată lumea vin în Munții Buzăului, și nu numai.
Ce îi atrage în peșterile noastre din punct de vedere științific?
Zona din Munții Buzăului de care vorbiți nu este una carstică, dar conține grote în gresii cu totul remarcabile, pentru că au fost cioplite cu dalta de călugări sihaștri în urmă cu peste 300 de ani. Doar una e naturală. Cele mai accesibile sunt cele de la Aluniș, Peștera lui Dionis, a lui Iosif, Fundătura, Agatonul Nou. Acunse în pădurea de fag, ele sunt deosebit de romantice și de câte ori merg acolo încerc să-mi imaginez viața simplă, de asceză severă, pe care o trăiau acei pustnici. Studiate pentru prima dată pe la 1870 de Alexandru Odobescu și ilustrate de artistul elvețian Henry Trenk, ele au făcut obiectul unor studii științifice, istorice și teologice foarte serioase. Literatura de specialitate este prea prozaică pentru niște ghizi locali, care vând turiștilor creduli povești despre originea dacică sau chiar extraterestră a grotelor, despre niște dinozauri și Ţara Luanei. Speologii străini vin, deseori, să exploreze, căci România are încă potențial mai mare decât au multe țări europene. Mai bine dotați și echipați, dar mai ales lucrând metodic, ei fac uneori descoperiri foarte importante. De obicei, colaborează cu cluburi locale de speologie, care le asigură sprijin logistic. În 2014, doi scufundători de mare adâncime finlandezi au făcut o extraordinară explorare în sistemul Izbucul Tauz-Peștera Coiba Mare din Bihor, stabilind și un record național de adâncime, de peste 90 de metri.
Credit foto: Cristian Lascu
Citește și:
VIDEO: 70% din urșii bruni din România se află în bătaia puștii
FOTO Africa sălbatică, în obiectivul unui fotograf român
FOTO Povestea Deltei Văcărești, în imagini
FOTO Fotograful oficial al acvilelor și lopătarilor sau viața printre păsări
