text de Catalin Stefanescu
La betie, noi, romanii, ne iubim cumplit patria. Nu spun ca la trezie n-am fi patrioti. Dimpotriva. Dar la betie iese din noi toata dragostea patimasa pentru acest popor mandru si cumplit de harnic din care facem parte. si, s-o spunem pe aia dreapta, poporul ca poporul, dar tara devine, in euforia, in briza dulce-amaruie a berii, cea mai tara dintre tari. Pai… Elvetia, Austria, Franta, Scotia devin niste ridiculosenii fara seama cand vine vorba despre minunile care se gasesc, din belsug, pe la noi. Ce cauta cu disperare sa arate aia, ici si colo, pe la ei, la noi e banalitate. Vrei peisaje, vere?! Vrei munti?! Vrei vai salbatice, pasuni alpine, capre negre iesite din povesti de la izvorul timpului, cocosi de munte coborati din legende, rauri ca scanteierea nebuna a diamantului, paduri salbatice ca in poemele de ginta? Vino in Romania, prietene, si o sa vezi ce inseamna o tara in care
Dumnezeu si-a facut numarul, cat a vrut kilu’ lui. si lumea nu stie de toate astea pentru ca toti emasculatii si toate defeminizatele din Europa, invidiosi din cale-afara pe minunile noastre, ne caroteaza peste tot, ne dau, fin, la gioale in asa fel incat sa ramanem si pe mai departe in bezna anonimatului, la capatul rasaritean al lumii catolice.
Delirul asta eroi-comic (vorba lui Budai Deleanu) se aude atat de des pe la noi, incat, uneori, el nici nu mai amuza pe nimeni si se insinueaza in normalitate. E doar unul dintre exemplele de ratacire a mintilor incetosate de tristetea slava a periferiei, repetat obsesiv si patruns, incetul cu incetul, in ceea ce acceptam a fi… realitatea. Cel mai spectaculos e atunci cand cei care emit refrenele astea arunca mucul de tigara si sticla de bere din goana masinii, perorand in continuare. De cate ori nu ati vazut marlani care duduie de mandrie nationala, dar taie porcul in fata blocului? De cate ori nu ati dat peste mitocani, peste toparlani care predica demnitatea, dar care isi gasesc extazul in orice forma de mizerie? Si de cate ori nu ati vazut grobieni care, cica, ies la iarba verde, glorifica frumusetea locurilor, dar in urma lor lasa orori greu de reprodus in cuvinte?
Daca asa ceva poate sa fie comic, atunci una dintre resursele notorietatii noastre de natie vesela e tocmai discrepant asta cumplita intre ce vorbim, mult, delirant, si lucrurile odioase pe care le facem uneori. Si parca nimic pe lumea asta nu ne poate potoli, macar un pic. Uitati-va in jur in ce mizerie crunta traim. Uitati-va cu luare-aminte cand calatoriti, cu trenul, cu masina, aproape oriunde in tara asta, ce mizerie epopei – ca rade la soare de pe marginile drumului. Uitati-va la cum sunt sugrumate mai toate albiile de rau, cu tone de gunoaie, si la cum se taie salba tic, bezmetic, furibund, orice padure. Unde sunt taranii povestilor sadoveniene? Unde sunt taranii indragostiti de pamant si de natura, idealizati aproape patologic de samanatoristi? Umbli prin satele romanesti si-ti vine sa-ti iei campii de cata indiferenta si mizerie vezi in jur. O lene cosmica si o nepasare abisala ne leagana somnul secular, tulburat doar, din cand in cand, de cate o inundatie catastrofala pentru care ii facem vinovati pe… americani. Unii or sa zica, repede, ca in cincizeci de ani de comunism ni s-au atrofiat toate simturile. Ca decimarea taranimii si deposedarea de pamanturi, de proprietati isi arata efectele sinistre doar azi. De acord. Dar atunci unde e, oameni buni, macar bunul-simt pe care il predicam obsesiv ca valoare constanta a trecerii noastre prin istorie?
