Stăm, în plină criză, pe o avere – ceva între 1,2 și 1,5 miliarde de euro, bani picați din cer și la propriu, și la figurat -, dar n-avem cum s-o valorificăm. De ce?
Ca la noi, la nimeni, spunea, la sfârșitul lui ianuarie 2010, ministrul mediului și pădurilor, Laszlo Borbely, comentând despre povestea miliardului de euro pe care l-ar putea lua România vânzându-și certificatele de emisii de dioxid de carbon (CO2) primite prin alocare internațională, așa cum au primit alte 183 de state semnatare ale protocolului de la Kyoto.
La acea dată, n-avem „actele normative care să reglementeze tranzacționarea și valorificarea AAU-urilor (Assigned Amount Unit – n.red.)“. Acum, avem „cadrul legislativ“, dar nu putem vinde surplusul de „aer curat“ pentru că, din august 2011, României i s-a suspendat dreptul de tranzacționare cu „carbon“ – prescurtarea pe care o folosesc brokerii -, pe motiv că Agenția Națională de Protecție a Mediului (ANPM) nu a inventariat corect emisiile de noxe din țară. Și e exclus ca interdicția să fie ridicată mai devreme de luna aprilie a acestui an.
„O echipă de revizuire a verificat, în octombrie, ce progrese am făcut în ceea ce privește întocmirea inventarului național de emisii de carbon și ne așteptăm ca luna aceasta să finalizeze un raport de țară. Fără el nu putem cere instalarea eligibilității. Sperăm ca cel mai târziu în aprilie, când se reunește următorul Comitet de Conformare al Protocolului de la Kyoto, să se ridice suspendarea“, explică Hortensia Dumitriu, din cadrul ANPM.
La alții s-a putut
Cu alte cuvinte, „la noi“, banii pe care statul i-ar putea încasa rămân doar o ipoteză de lucru, pe când „la alții“ – și nu e vorba aici doar de state mai funcționale ca România -, certificatele de CO2 au fost valorificate. În martie 2009, de exemplu, Ucraina vindea o parte din drepturile de a polua cu CO2 către Japonia, contra a 300 milioane de euro; a fost prima tranzacție de acest tip dintre două guverne. Până la tranzacția cu Ucraina, Japonia mai cumpărase de peste hotare, prin același mecanism internațional, echivalentul a 23,1 milioane de tone de gaze de seră.
Cum se scot bani din comerțul cu drepturi de emisie? Fiecare stat e obligat să se încadreze într-o „cotă de poluare“, adică o cantitate maximă de gaze de seră pe care o poate emite anual în atmosferă. Unele țări reușesc să se încadreze în limita admisă, altele o depășesc, iar altele sunt mult sub limita acceptată, pentru că n-au industrie; acesta din urmă e și cazul României, care își poate vinde, pe sute de milioane care n-ar fi nici inodore, nici incolore, cum e „marfa“ scoasă la vânzare, drepturile de a polua unei țări care și-a depășit cota.
Citeste mai mult pe capital.ro
