Denumit de domnitorii fanarioți drept Hilariopolis, adică Orașul Bucuriei în limba greacă, Bucureștiul a reușit să-și păstreze misterul și fiorul vechilor legende urbane și, în același timp, a dat naștere unora mai noi. Şi ce mijloc de deplasare ar fi mai bun pentru a redescoperi orașul decât bicicleta. Vă propunem 10 locuri mai puțin cunoscute, care însă adună o mare parte din esența acestui oraș.
Oțetarul din Dionisie Lupu
Oțetarul de pe strada Dionisie Lupu 52 este un simbol al supraviețuirii Bucureștiului. La fel ca și orașul și locuitorii săi, copacul a făcut dovada maleabilității și a capacității de asimilare „înghițind” gardul metalic al curții în care se află, putând fi considerat un monument al naturii.
Casa Melik
Cunoscută și sub numele de Casa Melik, clădirea în care funcționează muzeul Theodor Pallady este una dintre cele mai vechi și frumoase din București. Datând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ea este caracteristică pentru arhitectură civilă tradițională românească prin cerdacul de la etaj, închis cu geamuri, scara interioară din lemn sau acoperișul cu streașină lată. Casa poartă numele celui mai important proprietar al ei, Iacob Melik, un susținător al acțiunilor revoluționare de la 1848 și autor al lucrării L’Orient devant L’Occident, cel care s-a ocupat de renovarea casei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, păstrându-i stilul original.
Schitul Dârvari
În tumultul din centrul Bucureștilor exista undeva, ascunsă de privirile trecătorilor preocupați de grijile vieții cotidiene, o oază plină de liniște și spiritualitate. Este un loc despre care Părintele Nicolae Steinhardt spunea că “nu poate să nu atragă prin grația, micimea și liniștea lui tupilata”. Schitul Dârvari a fost ctitorit în anul 1834, de către Mihail Dârvari și soția să Elena, născută în familia Buzestilor, care au cumpărat de la ctitorii Bisericii “Icoana” – familia Babeanu – un teren în spatele acestei biserici.
Şcoala Centrală
Școala Centrală din București a funcționat de-a lungul vremii sub mai multe denumiri între care și Pensionatul Domnesc de Fete. Inițial, Școala Centrală a fost instituția dedicată educației fetelor aparținând elitei bucureștene. A fost construită printr-o rezoluție a lui Barbu Știrbey în 1851, arhitectura clădirii fiind realizată de Ion Mincu. Are la bază o concepție clasică, care amintește de imaginea și formele regulate, simetrice, ale unor ansambluri mănăstirești de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea (Mănăstirea Hurezi, Mănăstirea Antim).
Biserica Stavropoleos
Construcția hanului și bisericii Stavropoleos se leagă de numele călugărului grec Ioanichie, venit, după cum singur mărturisește în testamentul din 1733, din comuna Ostanita, din Epir. Atât hanul cât și biserica au fost miluite generos de domniile fanariote, egumenii primind de la domnitori hrisoave de întărire a milelor acordate: la 13 ianuarie 1733, Constantin Nicolae Mavrocordat dăruiește Manăstirii Stavropoleos vinăriciul domnesc din dealul Boldeștilor și Mălăieștilor, la 15 ianuarie 1853 voievodul Matei Ghica dă carte de întărire privitoare la drepturile mănăstirii.
Desenele din intersecția Ştirbei cu Berzei
Până nu demult blamate de majoritatea bucureștenilor, graffiti-urile au reușit să aducă o undă de prospețime și nou zonelor care în urmă cu puțin timp păreau căzute în degradare și abandonate. Este cazul desenelor de pe cladirile aflate la intersecția străzilor Știrbei și Berzei.
Castelul Ţepeș
Castelul Ţepeș a fost construită în anul 1906, cu ocazia organizării, pe Câmpia Libertății, a Expoziției Generale Române, prilejuită de jubileul a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Totuși, destinația inițială a edificiului a fost aceea de turn de apă. Din cauză că forma rezervoarelor nu era una estetică, s-a adoptat soluția unei construcții care să întrunească pretențiile de „artă și stil” ale organizatorilor. Ca urmare, construită după planurile arhitecților Ştefan Burcuș și V. Ştephănescu, clădirea a reprodus, în mic, Cetatea Poenari, ridicată de Vlad Ţepeș, domnitorul Ţării Românești, în locul numit Cheia Argeșului, de pe Plaiul Loviștei, județul Argeș.
Mănăstirea Chiajna
Monument istoric aflat la marginea Bucureștiului, la limita cartierului Giulești-Sârbi, lângă o groapă de gunoi, Mănăstirea Chiajna este subiectul multor legende și mituri urbane. Construcția a început în timpul domniei lui Alexandru Vodă Ipsilanti (1774–1782) și a fost finalizată în timpul domnului fanariot Nicolae Mavrogheni (1786–1790). A fost construită în stil neoclasic, având dimensiuni mari pentru acea vreme: 43 metri lungime și 17 înălțime, ziduri groase de 1 și 2 metri. Urma să să fie unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult românești ale vremii, însă nu s-a întâmplat așa. Legenda spune că biserica ar fi blestemată. Preoții nu au slujit niciodată în ea, fiind bombardată de către turci chiar înainte de sfințire. Aceștia crezuseră că acolo ar fi fost mai degrabă o cetate, și din acest motiv au încercat să o distrugă. Astfel, toate actele ei au ars în întregime. Cu toate acestea, construcția a rămas în picioare. Abia la cutremurul din 1977 s-a prăbușit turla.
Fortul 13 Jilava
La sugestia regelui Carol I, în jurul Bucureștiului a fost ridicat, între anii 1870 și 1890, un sistem de apărare împotriva unui eventual atac otoman format din 18 forturi , fiecare dintre ele fiind prevăzut cu o baterie de artilerie. Proiectul a fost elaborat de generalul belgian Henry Alexis Brialmont și de căpitanul de geniu Ioan Clucer . După terminarea construcției, Fortul 13 Jilava a fost folosit ca depozit de muniții și garnizoană militară până în anul 1907, când la Jilava au fost aduși o parte dintre țăranii arestați. Din acel an, Jilava a fost amenajată ca închisoare militară, subordonată Statului-Major al Armatei până la 1 aprilie 1948, când a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcția Generală a Penitenciarelor .
Balta Vrăjitoarelor
Aflată în mijlocul pădurii Boldu-Crețeasca, înspre Ştefănești, Balta Vrăjitoarelor are un diametru de numai 5 metri, însă legendele au contribuit la dezvoltarea unui mit monumental. Balta este foarte cunoscută, în special datorită vrăjitoarelor țigănci care se aduna aici, în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, de Sânziene și de Sfântul Andrei, nopți în care, potrivit superstițiilor, se deschid porțile spre alte tărâmuri. Această baltă nu seacă și nici nu se extinde, indiferent dacă plouă sau este secetă. Cu toate acestea, animalele refuză să bea apă de aici. În plus, în apropiere de acest ochi de apă au fost observate, în decursul timpului, fenomene ciudate, cum sunt fulgerele globulare sau furtuni iscate din senin, spun localnicii.
Deși balta are o adâncime de numai 1 metru și jumtate, unii locuitori cred în legenda conform căreia nu ar avea fund și orice obiect aruncat acolo dispare fără urmă. La fel s-a întâmplat, se pare, cu tonele de moloz aruncate aici de autoritățile comuniste, după cutremurul din 1977, în încercarea de a scăpa de rămășițele clădirilor distruse.
