Ionela s-a mutat de jumătate de an în Munchen și, deși nu e corectă comparația dintre orașul din Germania și București, unde a mers pe bicicletă din 2002, îi e greu să nu facă paralele între cele două. „Toată infrastructura este astfel creată încât pietonii și bicicliștii să fie cei mai câștigați și mai relaxați. În București, eram tot timpul în gardă”.
Este 9 dimineața în cartierul Schwabing din Munchen, Germania. Plouă de trei zile, toată vegetația e verde crud, vântul bate puternic și sunt 10 grade Celsius.
Îmbrăcată în pantaloni impermeabili și jachetă de ploaie, cu adidași și cască, Ionela Croitorescu coboară la subsolul blocului și își ia bicicleta din camera special amenajată. Uneori, când nu găsește loc aici, o lasă în curtea blocului, unde își fac de obicei apariția două veverițe, fugite din parcul de vizavi.
Se urcă în șa și iese direct în „Fahrradstraße”, adică o stradă obișnuită unde nu s-au putut construi piste, dar unde biciclistul are prioritate în fața mașinilor. După o sută de metri intră pe pista de biciclete, iar după ce pedalează un kilometru, intră într-un parc care face ieșirea din oraș. Aici trebuie să ocolească rațele, gâștele și cățeii.
„Sunt momente în care mi se pare că trăiesc într-un film. Miroase atât de bine totul în jur – a iarbă proaspăt tăiată, a brazi, a ploaie”, povestește ea.
După 10 kilometri din momentul în care a plecat de acasă, ajunge în orașul Oberschleißheim, unde vizitează complexul Schleißheim, alcătuit din trei palate în stil venețian, unite de o curte. A fost aici deja de cel puțin 10 ori, dar îi place atât de mult, încât își alege mare parte din cele trei ture scurte, săptămânale, astfel încât să treacă puțin și prin complex.
La întoarcere, se oprește la supermarket și își parchează bicicleta lângă celelalte zeci. Pune cumpărăturile în cele două genți de pe portbagaj în care încap alimente pentru două persoane, pentru cinci zile, și pornește spre casă.
După-amiază se schimbă în haine mai puțin sport, dar neapărat de ploaie și de vânt, și pleacă spre cursul de limbă germană, către centrul Munchenului, în partea opusă plimbării de dimineață.
„Orașul devine mai aglomerat, mai puțin verde, plin de turiști și mai puțin bike friendly”, explică ea. „Mă mai împiedic de câte un turist ori de câte un copil, pierduți pe pista de biciclete. Chiar și așa, nu se compară totuși cu provocările din traficul bucureștean”.
După cinci kilometri de pedalat ajunge în cel mai aglomerat – și, spun unii, cel mai rău famat – cartier al Munchen-ului și leagă bicicleta de un stâlp, alături de alte zeci de biciclete. Dacă nu găsește loc acolo, la doar 200 de metri are la dispoziție un rastel. Lasă suportul pentru telefon, geanta și husa de șa pe bicicletă și nu se gândește nicio secundă că o să dispară, cu tot cu bicicletă.
Merge în șa nu doar la cumpărături și la școală, dar și la întâlniri importante. Și nu e nimic neobișnuit, pentru nimeni, să fii îmbrăcat sport sau cu articole vestimentare impermeabile, pentru că toată lumea merge pe bicicletă. Potrivit Ministerului German de Transporturi, în 2017 aproape 82% dintre nemți foloseau bicicleta, fie pentru transport, fie pentru agrement.
„Iarna asta, în timpul unui curs, unul dintre profesori obișnuia să stea desculț. Așa se usca după ce pedala pe zăpadă. Altă dată, am avut o întâlnire cu CEO-ul unei firme, care era îmbrăcat sport pentru că în ziua aia venise cu bicicleta”, a povestit Ionela pentru Green Report.
Încă din primele zile de când s-a mutat în Munchen, la mijlocul toamnei lui 2018, și-a stabilit obiceiul să exploreze și să viziteze orașul și împrejurimile pe bicicletă. Alege o destinație la 50 de kilometri de casa ei, dus-întors, și „îi dă pedală”, chiar și iarna. Când vremea e mai blândă, se oprește pentru ceai și fotografii. Când nu, menține ritmul de pedalat ca să se încălzească. În jumătate de an a mers doar de trei ori cu metroul, numai pentru că a trebuit să se îmbrace mai elegant. Până acum a reușit să parcurgă aproximativ 3.000 de kilometri pe bicicletă.
„Încă 72.000 și ating numărul total de kilometri de pistă de bicicletă din Germania!”, glumește ea. „Toată infrastructura din Munchen și din împrejurimi este astfel creată încât pietonii și bicicliștii să fie cei mai câștigați și cei mai relaxați”.
La ora 21, după cursul de germană, Ionela se urcă iarăși pe bicicletă și se duce să întâlnească cu o prietenă. Weekendurile sunt rezervate pentru turele mai lungi, de 100 de kilometri, pe cursiera pe care și-a adus-o din România. În viitor își propune să-și cumpere o bicicletă de oraș, colorată.
„Deloc practică, dar doar s-o asortez la rochițe când mă plimb în cele două zile de soare din an”, glumește ea, făcând referire la cele 1.709 de ore de soare pe an din Munchen, comparativ cu 2.112, în București.
„Diferența asta o sesizezi, nu ai cum să nu. Dar te obișnuiești și continui să faci aceleași lucruri și pe ploaie, și pe soare. Vorba ceea, nu există vreme rea, doar haine proaste. Cu hainele potrivite pot pedala zilnic. Ok, când bate vântul rău nu ies în afară orașului, în plină câmpie”.
București versus Munchen
Deși nu există termeni de comparație între Munchen și București, Ionelei îi e greu să nu facă paralele între două din cele trei orașe în care a trăit până acum. În București a început să pedaleze în 2002, când, spune ea, erau doar o mână de oameni pe biciclete în trafic. Și, pentru că șoferii nu erau obișnuiți să își împartă drumurile, fata a avut parte de tot felul de incidente. A fost fluierată, înjurată, împinsă de șoferi pe trotuar, multe mașini i-au tăiat calea și una, care venea pe contrasens, chiar a luat-o pe parbriz.
„De fiecare dată când ieșeam cu bicicleta în București, mă gândeam dinainte pe unde s-o iau ca să evit obstacolele x, y, z. Pierdeam timp strecurându-mă printre mașini parcate aiurea, evitând câini, pisici, gunoaie, șoferi teribiliști. Eram tot timpul în gardă. În București, 20 de kilometri pedalați îi simțeam la sfârșitul zilei în brațe și în umeri, pentru că aveam o poziție tensionată. Aici, nu mă resimt nici după 40 de kilometri. Iar la sfârșitul zilei sunt zen. Și, în plus, curată”.
Spune că experiența în capitala României a călit-o și, pentru că și-a format reflexele în condiții mai dificile bicicliștilor, acum vede situațiile complicate în avans și chiar observă incidente pe care știe că ea le-ar fi putut evita. Totuși, spune că mersul pe bicicletă în București înseamnă un consum mare de timp și de nervi. Acum estimează că nivelul de atenție și de alertă în trafic a scăzut la mai puțin de jumătate.
„Eu văd mersul pe bicicletă în București ca fiind pentru sportivi și pentru pasionați. Pentru ceilalți mi se pare un stres în plus, adăugat vieții și așa stresante. Practic, eu văd tipologia ciclistului român așa: singur, determinat, sportiv, pasionat, cu atât de multe pe cap la job încât să simtă nevoia să se detensioneze în pedalatul în condiții vitrege”.
Deși subliniază că nu este corectă comparația România – Germania, pentru că „vorbim de puteri financiare diferite, de societăți aflate în momente diferite de dezvoltare, de mentalități colective total opuse”, spune că Bucureștiul a pierdut – sau doar a întârziat – startul pentru pistele pentru biciclete.
„Pentru că a pierdut și celelalte lupte care ar fi trebuit să preceadă infrastructura de bicicletă. Bucureștiul (și România) nu are o politică de taxe și impozite pentru accesul cu mașina în centrul orașului. Nu are parcări la intrare în oraș, unde să-ți poți lasă mașina. Nu are o politică usturătoare de amenzi ca să fie motivat orice șofer să folosească parcările, și nu trotuarele și pistele de biciclete (alea puține care sunt). Transportul în comun este sufocat, străzile sunt sufocate… În trafic, la job, acasă – locuitorii sunt și ei sufocați, obosiți, recalcitranți și încrâncenați”.
Spune că ar trebui să ne schimbăm mentalitatea și să nu mai credem că bicicleta și mersul pe jos sunt mijloace de transport ale săracilor, ale pasionaților sau ale celor care vor să iasă în evidență.
„Sunt mijloace absolut normale, de zi cu zi, prin care îți menții sănătatea fizică și psihică și prin care protejezi mediul pe termen lung. Protejezi azi aerul ăla pe care o să-l respiri mâine”.
Amintește de o statistică legată de bolile cardiovasculare, produse majoritar – dacă sunt eliminate date precum moștenirea genetică și vârstă – de poluare, sedentarism și de stilul de viață dezechilibrat: „În România, bolile de inimă provoacă peste 60% din totalul deceselor. În Germania, în jur de 40%”.
„Toate lucrurile se întâmplă însă pentru că mentalitatea în România pe termen scurt. Nu gândim preventiv, relaxat, echilibrat, pe termen lung. Și lucrul ăsta se vede în investițiile personale și de țară, în prioritățile fiecăruia dintre noi și ale statului. Astfel ajung factori de decizie în administrațiile publice cei care, din păcate, chiar reprezintă modul de gândire românesc. Câți dintre noi am primit o educație acasă ori la școală despre importanța mișcării și a relaxării la orice vârstă pentru o sănătate de durata? Despre importanța protejării mediului pe termen lung?”.
Citește și:
Biciclistul Urban. Un serial despre realitatea mersului pe bicicletă în orașele din România
Biciclistul Urban. De ce doar 5,3% dintre români se deplasează pe bicicletă
Biciclistul Urban. Cinci povești ale unor participanți pe două roți la trafic
Biciclistul Urban. Raluca Fișer, ECF: Dacă nu învățăm să prioritizăm omul în oraș, să nu ne întrebăm de ce o să vrem să plecăm cu toții din țară
