România avea o șansă rară: să transforme regiunile dependente de cărbune în centre de energie verde, să creeze locuri de muncă noi și să ajute comunitățile să prospere. Uniunea Europeană a pus la dispoziție 2 miliarde de euro prin Programul Operațional Tranziție Justă. Dar, la mai bine de jumătate din perioada de implementare, absorbția este de doar 0,2%.
Ce este tranziția justă?
Tranziția justă înseamnă să nu lași pe nimeni în urmă în drumul spre o economie verde. Adică să oferi alternative reale celor care pierd locuri de muncă în industriile poluante.
În Gorj sau Hunedoara, asta ar fi trebuit să însemne reconversie profesională, susținerea antreprenoriatului, infrastructură, educație.
Tranziția justă în România nu înseamnă doar închiderea minelor, ci transformarea comunităților dependente de combustibili fosili în unele viabile, sustenabile.
Înseamnă locuri de muncă reale, nu doar promisiuni și cursuri formale.
Înseamnă spitale modernizate, școli eficiente energetic și case în care nu te îngheață factura iarna.
Potrivit Planului Național Integrat Energie și Schimbări Climatice (PNIESC), România s-a angajat să reducă anual consumul final de energie cu 0,8% și să atingă 38,3% energie din surse regenerabile până în 2030.
Dar aceste ținte rămân pe hârtie în multe zone carbonifere, unde lipsesc proiectele de investiții reale.
Din totalul de 2,14 miliarde de euro alocate prin Fondul pentru Tranziție Justă (JTF), peste 550 de milioane ar trebui să meargă doar către județul Gorj, cu obiectivul de a crea 11.000 de locuri de muncă și de a recalifica 30.000 de persoane. Cu toate acestea, rata de absorbție rămâne sub 1%.
Dar această revoluție nu a mai avut loc. Din lipsă de voință, dar și, poate, din interes politic.
Energia ca armă electorală
„Clasa politică nu a vrut să ofere o alternativă mai bună acelor oameni, pentru că, ținținându-i acolo, sunt o masă de manevră fantastică”, afirmă Corina Murafa, expertă în politici energetice și membră în Comitetul Economic și Social European, invitată la Podcastul Green Report.
Ea indică un fenomen periculos: sabotaj intenționat al programului, pentru a permite partidelor extremiste să crească în sondaje cu mesajul „UE ne închide minele, dar nu ne dă nimic în schimb”.
Realitatea este că banii existau. Erau „gratis”, prin fonduri nerambursabile. Dar nu s-au construit proiecte, nu s-au creat alternative, iar speranța a fost încă o dată amânată.
În Raportul Comisiei Europene privind implementarea politicilor de mediu (EIR 2025), România este criticată pentru lipsa de capacitate administrativă în atragerea fondurilor pentru tranziție, pentru consultări publice slabe și pentru întârzieri majore în planificare și execuție.
De ce eșuăm unde alții reușesc
Polonia, Portugalia, chiar și Bosnia au avansat cu tranziția justă! Diferența? Colaborarea. Sindicatele din Polonia au văzut o oportunitate pentru baza lor de membri. La noi, au văzut o amenințare.
ONG-urile, autoritățile locale, sindicatele, mediul de afaceri ar fi trebuit să se așeze la aceeași masă. Dar lipsa de încredere a sabotat și încercările timide de colaborare.
Iar oamenii au rămas fără alternative, fără sprijin, fără viitor.
Tranziția care ne costă pe toți
În loc să investim în soluții durabile, continuăm să finanțam artificial industrii poluante.
An de an, Uniunea Europeană subvenționează combustibili fosili cu 80 de miliarde de euro.
Cu acești bani, am putea renova integral toate locuințele din Benelux.
Iar încălzirea globală nu așteaptă. China investește masiv în tehnologii curate, iar Europa se teme de o revoltă politică. În acest context, fiecare ezitare devine costisitoare.
Transparență, cooperare, voință politică. Încredere: în oameni, în comunități, în democrație. Fără ele, vom continua să ratăm trenul verde.
În timp ce Polonia transformă regiuni miniere în hub-uri de energie regenerabilă, noi păstrăm vechile structuri pentru că sunt utile electoral.
Iar prețul încălzirii globale încă nu apare în buget, dar deja îl plătim: în calamități, în emigrație, în polarizare.
Concluzie
Tranziția justă nu se reduce la panouri și turbine. Înseamnă să investești în oameni și în comunități, acolo unde speranța părea pierdută. Să le oferi un viitor, nu doar promisiuni.
Dar pentru asta, trebuie curaj. Și responsabilitate.
