Cercetătorii au descoperit în lacurile dintr-o zonă a Canadei niveluri de DDT, un insecticid puternic, considerate nesigure pentru organismele acvatice, chiar și la aproape 50 de ani de la interzicerea lui. În România, substanța a fost interzisă abia în 1985.
Din 1952 până în 1968, avioanele canadiene au pulverizat peste 6.280 de tone de DDT (Diclor-Difenil-Tricloretan) peste pădurile din provincia New Brunswick pentru a le proteja de o insectă dăunătoare, în cadrul „unuia dintre cele mai vaste programe” de acest tip implementate în America de Nord, afirmă autorii acestui studiu, publicat în revista editată de Societatea Americană de Chimie (American Chemical Society – ACS).
Ulterior, conştientizarea tot mai amplă în rândul populaţiei a efectelor nocive ale DDT-ului asupra faunei sălbatice a determinat o scădere a utilizării acestui insecticid în această regiune, până la interzicerea sa, în 1972.
Cercetătorii s-au întrebat dacă utilizarea frecventă a DDT-ului în anii 1950 şi 1960 ar fi putut să afecteze populaţiile de zooplancton din lacuri şi dacă aceste schimbări – şi DDT-ul – persistă încă şi în zilele noastre. Astfel, oamenii de ştiinţă au prelevat mostre de sedimente care s-au acumulat în straturi pe fundurile lacurilor canadiene între 1890 şi 2016.
Experţii au analizat concentraţiile de DDT şi ale produselor sale conexe și au ajuns la concluzia că nivelurile maximale ale concentraţiilor de DDT au fost în general atinse în anii 1970 şi 1980. Însă, echipa coordonată de Joshua Kurek, profesor la Universitatea Mount Allison din New Brunswick, a găsit urme de DDT în sedimente lacustre care „depăşesc în continuare nivelurile considerate sigure pentru organismele acvatice”, la aproape 50 de ani după adoptarea acelei interdicţii. De asemenea, ei au identificat şi riscul ca DDT-ul să pătrundă în lanţul trofic.
Studii anterioare au arătat că micile crustacee de apă dulce, precum puricele-de-apă (Cladocera), considerat un bio-indicator, sunt sensibili la DDT. Însă, atunci când cercetătorii au examinat sedimentele prelevate în căutarea rămăşiţelor parţial fosilizate ale puricilor-de-apă, ei au constatat că aceştia au suferit o mutaţie majoră în toate lacurile canadiene, începând din anii 1950. Începând cu acea perioadă, aceste crustacee au avut tendinţa de a deveni mult mai mici şi de a fi, astfel, în general mai toleranţi faţă de agenţii de contaminare.
Cercetătorii estimează că „organismele acvatice din aceste lacuri (…) sunt încă expuse la cantităţi apreciabile de DDT ascunse în sedimente şi ţesuturile lor pot să conţină niveluri ridicate” de DDT.
Potrivit unei concluzii trase de jurnaliștii de la AFP, păstrăvii care se hrănesc cu acei purici-de-apă sunt de asemenea contaminaţi, iar astfel DDT-ul poate pătrunde în lanțul trofic.
Începând cu anii 1970, produsul a fost interzis în majoritatea statelor dezvoltate. Începând cu 2001, Convenția de la Stockholm încadrează DDT-ul ca poluant organic persistent, utilizarea sa fiind condiționată de derogări specifice în scopuri acceptabile, precum combaterea malariei în țările Africii sub-sahariene, acolo unde țânțarii au dezvoltat rezistență la alte tipuri de insecticide.
Substanța este încă produsă, comercializată și utilizată cu derogări specifice în state precum Africa de Sud, Arabia Saudită, Benin, Burkina Faso, Camerun, Republica centrafricană, Congo, Etiopia, Ghana, Mauritius, Liberia, Mali, Niger, Nigeria, Senegal, Sudan, Swaziland, Togo, Zanzibar, Zair.
În România, DDT-ul a fost utilizat încă din anii 1940 și interzis începând cu 1985.
