Text de Ninel Lazar
M-au intrebat ceva prieteni recent care e diferenta dintre o strategie eficienta si una pierzatoare. Evident, cu aplicatie la protectia mediului. Daca ar fi doar un singur lucru care ar face diferenta intre cele doua tipuri de strategii ar fi foarte simpla corectia lor inaintea esecului. Din nefericire, pot exista companii si institutii – chiar si guverne – care pot trai ani, zeci de ani chiar, cu strategii de sertar, ajustand planuri de actiune pentru adaptarea la o realitate permanent dinamica, fara a corecta strategia avuta in vedere initial. In final, rezultatele nu au nimic in comun cu obiectivele strategice de la punctul de start.
Cred ca mi-ar trebui mult mai mult spatiu ca sa dezvolt aceasta tema, asa incat nu mi-am propus sa fac teorie, ci mai degraba sa dau exemple de strategii pierzatoare, sa arat ce implicatii practice pot avea strategiile nerealiste sau de sertar. Multe companii private au invatat despre strategie, planificare, implementare, evaluare si iar strategie, pur si simplu exersand curajos pe vremuri calme economic. Ultimii ani de crestere economica (2007-2008) au fost insa dezastruosi pentru promovarea comportamentului strategic al companiilor (in special cele mici si mijlocii), lucru care s-a regasit si printre companiile din sectorul protectiei mediului. Cererea pe piata de mediu era la cote nemaiintalnite si parea ca nu se va opri, asa ca unii manageri pur si simplu ii priveau pe strategi – fie cei din interior, fie consultantii – ca pe niste hiperprudenti inconstienti, hartogari care mai degraba incurcau cu ideile lor ce indemnau la comportament rational si privind la un context mai larg.
In 2009, o parte a acestor companii au descoperit cu stupoare ca n-au nici cea mai vaga idee despre ce ar trebui sa faca in noul context economic, pentru ca nu aveau nicio strategie si niciun plan de gestiune a riscurilor. Poate ca intrebati ce are a face aceasta cu protectia mediului… O, implicatiile sunt colosale. Stiu despre existenta unor companii care prin 2005-2006 isi doreau foarte mult intrarea pe anumite segmente ale pietei deseurilor din Romania.
Unda verde a aderarii Romaniei la UE le-a prins nepregatite, asa ca au ignorat gandirea strategica, au cheltuit o groaza de resurse investind, dupa care au constatat ca e mult mai greu cu gasirea clientilor capabili si dispusi sa plateasca pentru serviciile puse pe piata.
O alta modalitate de planificare strategica pierzatoare s-a manifestat din plin in anii 2002-2003, cand companiilor li s-a solicitat de catre autoritatile de mediu sa precizeze daca au nevoie de perioade de tranzitie pentru implementarea cerintelor directivelor europene de mediu. Aceasta presupunea un exercitiu de sinceritate din partea unora dintre cei care in trecut reusisera sa ascunda cu succes probleme serioase de mediu, mai ales prin interventii politice. N-au facut acest gest, refuzand astfel drumul unei planificari strategice oneste, asa incat pentru ele anii de dupa aderare au fost si sunt extrem de delicati.
In loc sa fructifice cresterea economica generala din 2007-2008, au fost nevoite sa-si goleasca vistieriile pe investitii de mediu costisitoare intr-o perioada foarte scurta. Altii au si azi probleme cu programele lor de conformare – mai ales companiile industriale si sectorul energetic. Termenele asumate inaintea guvernului si a Comisiei Europene, stabilite fara vreo legatura cu realitatea managementului strategic, sunt mult prea apropiate, iar resursele financiare – insuficiente pentru a asigura firmele respective impotriva suspendarii autorizatiilor lor de mediu pana la finalizarea investitiilor asumate. Chiar si strategiile nerealiste ale guvernantilor pot afecta afacerile unora si, implicit, mediul inconjurator.
Ori de cate ori am direct de-a face cu un client din sectorul managementului deseurilor imi amintesc de o situatie absolut ciudata din anii 2006-2007. Atunci, unui investitor serios i se refuzase pana si o discutie principiala cu autoritatile de mediu pe tema unei potentiale investitii intr-o facilitate de tratare a unor anume deseuri doar pentru ca… „strategia de management a deseurilor si planul de implementare a directivei de la minister nu prevad mai mult de un astfel de amplasament la nivel national”… Culmea este ca facilitatea existenta era si este atat de prost amplasata si atat de subdimensionata fata de necesarul concret la nivel national, incat era evident cat de „strategica” era solutia respectiva. Bine ca intre timp ambitiile de a tine cu dintii de strategie s-au mai stins, insa strategia tot la sertar sta, fara prea multe legaturi cu situatia concreta din teren.
