În România, oamenii cu dizabilități nu au prea multe drepturi sau facilități și depind toată viața de semenii de lângă ei. Claudiu, un fost campion balcanic la cățărat, a fost lovit de o boală care l-a imobilizat. Când a ajuns din nou pe picioare, a adunat în jurul lui o mână de oameni cu ajutorul cărora îi învață pe copiii cu dizabilități să se cațere, activitate care îi ajută pe aceștia nu doar să exploreze lumea, ci să devină oameni întregi, puternici și capabili.
Sunt într-o sală de escaladă. Panourile de cățărat galbene, de pe pereții sălii, sunt presărate cu prize în mai multe culori, iar sala e presărată cu mulți copii, părinții lor și un grup de tineri care, într-o zi obișnuită, vin aici să-i învețe pe copii să se cațere. Azi, pe lângă un concurs de cățărat, e cu gustări, cu muzică, tot felul de ateliere și stat de povești: e petrecere.
Fiecare dintre copii are vreun fel de deficiență sau dizabilitate. Fac cunoștință cu Flavius, unul dintre cei mai rapizi cățărători dintre toți copiii care se antrenează aici. Nu vede, așa că mă ia de mână, să mă identifice cumva. Ajunge să atingă și aparatul foto, se luminează și mă-ntreabă entuziasmat dacă poate să facă o poză. Mă simt cumva încurcată. ”Ddaa”, îi zic. Parcă nici nu bagă de seamă că-s confuză, sau e deja obișnuit. Îi pun aparatul în mâini și-mi cere să-i arăt doar unde-i butonul de declanșare. Îi face o poză profesoarei lui, care zice, ”trebuie să te pui să-nveți aproximarea distanțelor, să poți focaliza și manual”.
Şcoala de cățărat a fost înființată acum aproape trei ani de Claudiu Miu, campion balcanic la escaladă. Claudiu a căzut de pe cele mai înalte panouri și vârfuri direct la pat. În 2010, o combinație de artrită cu virusul bolii Lyme l-a doborât așa încât nu mai era în stare nici să umble. Părea că nu mai e nicio speranță, dar cu ajutorul prietenilor și familiei care s-au luptat să strângă bani, a dat de niște medici buni și niște tratamente eficiente. Așa a ajuns să se cațere din nou. De-asta a numit ”Climb Again” proiectul prin care s-a hotărât să îi ajute pe copiii care nu văd, nu vorbesc și nu aud, sau suferă de autism, sindromul Down și alte deficiențe intelectuale.
Instructorii care lucrează ca voluntari în proiectul ăsta lucrează cu copii în funcție de dizabilitatea fiecăruia. Cu cei care suferă de autism, de pildă, se lucrează mai mult individual, și fără să se pună presiune. E un mare pas și simplul fapt că copiii ăștia se lasă pe mâna unor necunoscuți care-i urcă la 12 metri.
Copiii cu deficiențe de vedere sunt cei mai interesați și ambițioși, și cu ei se lucrează cel mai intensiv. Ce se întâmplă aici e un fel de permacultură socială. ”Permacultura”, în domeniul grădinăritului, înseamnă să faci o serie de lucruri care țin cont de procesele naturale, iar plantele sunt, de fapt, ajutate să se ajute singure, să fie ”independente”, iar grădinarul să facă doar ce chiar necesită intervenția lui. De exemplu, în loc să uzi foarte des cultura de fasole și să plivești constant buruienile care o îneacă, după ce crește vreo 10 centimetri, poți să acoperi solul cu fân, așa încât umezeala să se păstreze pentru mai mult timp, iar buruienile nu mai cresc, din lipsă de lumină.
Abordarea de până acum a societății e, pe de o parte, să îi excludă pe cei nevăzători, nefacilitându-le în niciun fel integrarea profesională sau socială, pe de altă parte, cei care îi ajută o fac într-un fel care-i fac să fie extrem de dependenți de alții o viață întreagă. La Climb Again, copiii sunt tratați cu încredere, sunt ajutați dar și învățați să ajute la rândul lor, în așa fel încât să devină adulți puternici, capabili să aibă grijă atât de ei, cât și de cei din jur mai slabi decât ei.
„Vorbim despre încredere și nu despre milă. Încercăm să scoatem opinia publică din zona asta: milă, compasiune tristă și toate chestiile astea care de fapt nu ajută pe nimeni, nici pe copii, nici pe noi ca societate. Trebuie să vorbești cu optimism de lucrurile astea, și să nu începi cu aaa, săracul. Nu, frate, probabil că-i mai bogat decât tine, oricum”, îmi explică Ioana Enache, voluntară la Climb Again. Ea se ocupă de partea de comunicare, dar ajută și la antrenamentele copiilor.
La început, nici Ioana nu prea știa ce să facă, cum să se comporte cu ei. Dar a învățat că nu trebuie să-i protejeze, vrea să-i vadă crescând ca orice alți copii, încrezători în ce pot să facă. Ea crede că, în loc să se piardă în tristețuri, tot ce au oamenii de făcut e să ajute la schimbarea care trebuie să se întâmple cu și pentru copiii cu astfel de probleme, că România stă destul de prost în ce privește drepturile și facilitățile de care au ei nevoie.
Voluntarii le încredințează, de asemenea, copiilor mici sarcini. De pildă, instructorii îi pun pe cei care văd slab, să îi ghideze sau să îi ajute să își pună hamul de cățărat pe cei care nu văd deloc. Astfel, copiilor li se dezvoltă spiritul de echipă, învață să fie responsabili și să își aducă și ei contribuția, nu doar să beneficieze. Fiecare mică reușită mai adaugă câte o cărămidă la zidul încrederii lor.
„Practic, pentru ei e un proces de învățare, și de memorie, de orientare, de descoperire, încredere din-asta tactilă, motricitate, lucruri de genul ăsta, mai concrete, pe lângă încredere sau bună dispoziție. Învață tot felul de lucruri care-i ajută concret în viață”, spune Ioana. Când vreunul dintre copii se cațără, instructorii îi spun tot timpul să țină minte unde a pus mâna, că apoi acolo trebuie să pună și piciorul. Au ajuns să se gândească constant la asta, să tot exerseze și și-au îmbunătățit foarte mult memoria.
„Cumva, noi tre să fim o inspirație pentru copiii ăștia. Ei se uită la Radu, la Claudiu, ca la niște super oameni care fac niște super chestii, care sunt super campioni”, spune Ioana. „Poate la început ai tendința să fii mai sensibil așa, dar pe urmă îți dai seama că e firesc să te porți cât mai firesc”, adaugă Ioana. Dacă antrenorii le inspiră încredere, în timp, o capătă și copiii. Față de când i-a cunoscut prima oară, îmi povestește Ioana, mulți dintre ei sunt mult mai curajoși și mai dezinvolți.
Flavius a devenit în foarte scurt timp foarte priceput la cățărat. Pe lângă asta, merge și cu bicicleta, se dă chiar și pe monociclu, și nu oricum: face tot felul de scamatorii. Dacă te plimbi cu el pe stradă, ai ocazia să-l auzi recunoscând mașinile ce trec pe lângă el, după sunetul motorului. În plus, mama lui spune că le e de mare ajutor prin gospodărie, el știe cel mai bine de unde să ia orice obiect pe care ei nu-l găsesc. Flavius e cumva mândru de el, e încântat într-un fel care te inspiră și pe tine să crezi că poți să depășești orice obstacol.
Claudiu și echipa care s-a format în jurul lui s-au trezit în mijlocul unui proiect foarte frumos, și-au dat seama că rezultatele sunt foarte evidente, și că nu trebuie să se oprească. „Cineva trebuie să facă asta, pur și simplu! Bine că am descoperit că putem s-o facem, și hai s-o facem!”, îmi zice Ioana entuziasmată. E nevoie, însă, de implicarea mai multor oameni și de mai multe resurse financiare.
La începutul verii, Climb Again a lansat o campanie de strângere de fonduri pe site-ul Indiegogo. Cu banii pe care îi adună, or să cumpere un panou de cățărat mobil, pe care să-l ducă în sala de sport a școlii pentru copii cu deficiențe de vedere. Astfel, dacă nu vor avea bani să-i ducă la antrenamente, toți copiii să se poată cățăra măcar o dată pe săptămână, la ora de sport.
Echipa Climb Again își dorește ca antrenamentele astea să fie terapeutice pentru copii, să-i scoată din emotivitate, să le dea curaj și încrederea pe care o capeți odată cu sentimentul că ai făcut ceva ce pare imposibil. Cu cei care au mai multă tragere spre activitatea asta, ar vrea să meargă cât de departe se poate: la campionate naționale și internaționale de para-climbing și orice sună a parcurs firesc în viața unui sportiv. Așa că aici, copiii cresc învățând că pot să urce nu doar până în vârful panoului, ci pe culmile vieții, începând cu lucrurile mici, de fiecare zi.
Luna asta, Ioana a fost cu copiii în cantonament, la Sinaia. Au ieșit la plimbare și au dat de niște bile ca de bowling, dar mai mari, montate pe mijlocul trotuarului, de la un capăt la altul, ca să împiedice mașinile să parcheze. Pe Flavius l-a intrigat cât de nepractice sunt, „un nevăzător poate să-și rupă gâtul în mingile astea”. Ioana i-a zis că da, are dreptate, are și el niște drepturi. Ce-ar fi să transmită un mesaj domnului primar? „Da, hai doamna, filmați-mă!”, s-a entuziasmat Flavius. „Dar ce-i cu mingile astea pe-aici?”, zice el, în fața camere pe care nu o vede. „Ar trebui să se gândească și oamenii că un nevăzător poate să-și rupă gâtul. Să le dați și voi jos. Fă și tu o bară, fă altceva, nu mingi, ce idee proastă!”
