Text de Sanda Nicola
"Vreti gasca?" intreaba scurt gazda in timp ce pe masa apare, fara avertisment, doar un castron cu mamaliga si branza din care, oricat am scobit cu furculita, n-a iesit vreo aripa. Era doar prima surpriza a unui sfarsit de saptamana petrecut la tara, intr-un sat sasesc, nu departe de cetatea Sighisoarei.
"Dar porumbele ati mancat?" Si pe paine deja se-ntindea o pasta dulce acrisoara dintr-un borcan fara urma de pene. Insa degustand un delicios gem de corcoduse, care, printr-un filtru imaginar de neinteles, luase numele de "porumbele", intram intr-o lume veche care se reinventeaza. Lumea satelor din Transilvania, parasite in fuga de sasii speriati de comunistii care visau ca-i organizeaza, prin colectivizare, pe cei mai disciplinati si
muncitori locuitori ai Romaniei.
Din lumea sasilor au ramas casele asezate la linie pe niste ulite atat de largi ca din poarta-n poarta incape un teren de fotbal si tot mai ramane loc, gardurile inalte, atentia la detalii a oamenilor care traiesc azi in locuintele "nemtilor" si numele scrise pe placutele de la intrarea in localitati: Kreutz (Crit), Meschendorf (Mesendorf), Weis skirch (Viscri) sau Keisd (Saschiz).
Si pentru ca locul nu mai trebuia cautat, zbaterea oamenilor care-au ales sa traiasca aici se concentreaza pe a oferi turistilor joaca de-a oraseanul la tara, tihna, privelisti simple si hrana nealterata in gust si bogatie.
Cei mai fandositi dintre noi i-ar spune "slow-food". Nu e insa nimic altceva decat mancare traditionala, naturala si gustoasa. De la "porumbele" si pana la branza de capra cu piper din gospodaria familiei Suciu, totul e facut in limitele traditiei si parca in ciuda "industrialului". Nimic fortat, precum am vazut intr-o ferma de gaste din nordul Frantei, care se dorea la fel de "traditionala" prin preparatele de "foie gras" pe care le vindea, dar in care pasarilor li se indesa pe gat, zilnic, o palnie lunga pana in stomac prin care se turnau cu forta boabe de porumb. Ingrasate cu de-a sila, gastelor le pleznea ficatul dupa zile in care nici nu se mai miscau pentru ca, odata cu cresterea in greutate, li se subrezeau picioarele. Chinul anima le lor e interzis in "decalogul" slow-food.
La Crit, niciun animal nu e chinuit sa creasca, sa manance, sa traiasca mai mult. Intr-o sura veche, iezii abia fatati se-ncalzesc la gramada, fara foc in soba sau in vreo centrala termica minune. Se stivuiesc singuri unul peste altul, si de multe ori cei de la baza gramezii se sufoca, iar gospodarul nu-i ajuta. Trece mai departe pentru ca asa-i dat, sa mai si moara.
|nsa odata plecata din Crit, o stire scurta imi rastoarna tot ce traisem in weekendul petrecut in satul sasesc. In mai putin de zece ani, scrie negru pe alb, supermarketurile vor avea noi produse la raionul de mezeluri: halci de carne crescute in laborator. Carne mai ieftina decat cea naturala si cu un impact mai redus asupra mediului. Ceva nu se leaga, si nu ma mira atat de mult faptul ca cercetatorii reusesc sa produca muschi animal in eprubeta, ci faptul ca turmele de oi si cirezile de vaci sunt "poluatori". Ca "fermele din intreaga lume sunt responsabile de 18% dintre gazele cu efect de sera emise in atmosfera"!
Chiar si asa, cu tot respectul pentru mediu si ecologie, inca mi-e peste puteri sa cred ca iezii de la Crit trebuie sacrificati de urgenta, pentru ca sunt la fel de "afurisiti" precum furnalele din Copsa Mica.
