Captarea directă a dioxidului de carbon din atmosferă (DAC) poate costa până la 2.400 de euro pe tonă. În lipsa unor reglementări clare, riscă să fie folosită mai degrabă pentru cosmetizarea bilanțurilor climatice decât pentru reducerea reală a emisiilor.
Deși este promovată ca soluție pentru neutralitatea climatică, tehnologia ridică semne de întrebare privind eficiența economică, sustenabilitatea socială și integritatea ecologică. Aceste concluzii reies dintr-o analiză tehnică realizată recent pentru Comisia ITRE a Parlamentului European.
România se află în prima linie a acestei tranziții. Conform noii legislații europene Net-Zero Industry Act, companiile OMV Petrom și Romgaz trebuie să asigure, până în 2030, o cincime din întreaga capacitate de stocare a carbonului a Uniunii Europene – 9 milioane de tone anual.
Raportul Comisiei ITRE a Parlamentului European subliniază că, în pofida potențialului lor, tehnologiile DAC sunt deocamdată extrem de costisitoare și insuficient reglementate. Acest lucru le face inaccesibile fără un sprijin public masiv și fără intervenții clare din partea autorităților europene și naționale.
Captarea unei singure tone de dioxid de carbon din atmosferă implică, în acest moment, costuri estimate între 600 și 1.000 de euro, în funcție de tipul de tehnologie utilizată, sursa de energie, amplasarea geografică și nivelul de integrare cu infrastructura de stocare.
Pentru a deveni economic rentabilă, această cost trebuie să scadă la sub 200 euro / tonă. Acest aspect implică investiții uriașe în cercetare și dezvoltare.
România, obligată să stocheze o cincime din carbonul captat în UE. Petrom și Romgaz vor suporta nota de plată
România este obligată să asigure, până în 2030, o capacitate anuală de stocare geologică a 9 milioane de tone de dioxid de carbon, conform reglementării europene Net-Zero Industry Act (NZIA).
Este a doua cea mai mare cotă din Uniune, după Olanda. Reprezintă aproape 20% din obiectivul total de 50 de milioane de tone / an stabilit pentru întreaga UE.
Obligația nu este impusă statului, ci companiilor românești din sectorul petrolier: OMV Petrom și Romgaz.
Justificarea Comisiei Europene este istorică – România are peste 150 de ani de extracție de hidrocarburi și rămâne unul dintre puținii producători activi de petrol și gaze din Uniune.
Prin urmare, companiile ar trebui să contribuie proporțional la infrastructura europeană de stocare a carbonului.
Potrivit unei prezentări a Federației Patronale de Petrol și Gaze (FPPG), realizarea acestei capacități de stocare pentru o perioadă de 20 de ani ar costa cel puțin 4,5 miliarde de euro. Iar dacă se ia în calcul întregul lanț valoric – captare, transport și depozitare – nota de plată ar putea ajunge la 15 miliarde de euro.
Captarea și stocarea carbonului (CCS) este o tehnologie aflată încă în faze incipiente, dar considerată crucială pentru industriile care nu pot elimina complet emisiile, cum ar fi cimentul.
România ar putea valorifica zăcămintele epuizate onshore și offshore pentru stocare geologică. Însă companiile atrag atenția că investițiile sunt mari, riscante și cu recuperare lentă. De aceea, solicită intervenția statului, inclusiv prin sprijin financiar și asumarea studiilor de impact asupra mediului.
Industria românească a încercat să reducă această cotă în timpul negocierilor. Dar nu a reușit să mobilizeze sprijin suficient din partea altor state membre.
Deși regulamentul a fost deja adoptat, rămâne de stabilit regimul sancțiunilor pentru neîndeplinirea obligațiilor.
Diferențele între sistemele L-DAC și S-DAC: costuri și perspective
Analiza detaliază diferențele dintre sistemele L-DAC și S-DAC.
Sistemele L-DAC folosesc solvenți lichizi și au în prezent un cost estimat între 200 și 900 de euro pe tonă.
Cele S-DAC utilizează materiale poroase pentru captarea carbonului, ale căror costuri pot depăși chiar 2.400 de euro pe tonă, cu o medie situată între 1.230 și 1.480 de euro.
Chiar și în scenariile optimiste, costurile de captare s-ar putea menține între 100 și 600 de euro pentru L-DAC și între 100 și 1.200 pentru S-DAC.
Aceste sisteme rămân, astfel, printre cele mai scumpe opțiuni de eliminare a emisiilor.
Consumul energetic, o barieră majoră în captarea directă a carbonului
Tehnologia DAC este, de asemenea, extrem de intensivă din punct de vedere energetic. Captarea CO₂ din aer este mult mai dificilă decât captarea la sursă, din instalații industriale, din cauza concentrației scăzute a dioxidului de carbon în atmosferă (aproximativ 420 ppm).
Acest lucru presupune un consum energetic ridicat, care poate ajunge la 2.000–2.500 kWh pentru fiecare tonă de CO₂ captată.
Pentru ca procesul să fie cu adevărat sustenabil, energia utilizată trebuie să fie regenerabilă. Acest aspect complică suplimentar implementarea la scară largă și crește presiunea asupra rețelelor energetice.
Captarea este insuficientă: lipsește infrastructura de transport și stocare
Un alt element crucial identificat de raport este lipsa unei infrastructuri adecvate pentru transportul și stocarea dioxidului de carbon captat.
Captarea în sine nu este suficientă. CO₂-ul extras din atmosferă trebuie transportat și depozitat în siguranță pe termen lung, de preferat în formațiuni geologice adânci.
Această etapă necesită rețele extinse de conducte, facilități de comprimare, stații de injecție și sisteme de monitorizare post-stocare.
Estimările prezentate în raport indică nevoia unor investiții totale cuprinse între 9 și 23 de miliarde de euro până în 2050 doar pentru rețelele de transport la nivel european, în cazul în care DAC și CCS vor fi combinate.
În plus, capacitățile de stocare sunt distribuite inegal în UE. Astfel, se complică planificarea și se creează noi presiuni asupra politicilor de coeziune și infrastructură.
Vidul legislativ descurajează investițiile și dezvoltarea
Pe plan legislativ, raportul scoate în evidență lipsa unui cadru coerent dedicat tehnologiilor DAC.
În prezent, Uniunea Europeană nu dispune de reglementări specifice care să definească aceste tehnologii, să stabilească standarde tehnice sau să asigure monitorizarea și raportarea corectă a cantităților captate.
Reglementările existente se bazează pe directive indirecte, cum ar fi cele privind stocarea geologică sau comercializarea certificatelor de emisii. Dar nu oferă un cadru clar și previzibil pentru dezvoltarea DAC.
În lipsa unor reguli comune, investitorii și autoritățile naționale se confruntă cu incertitudine, birocrație și dificultăți în autorizarea proiectelor.
Recomandări pentru reglementare și integrare în politicile UE
Raportul recomandă:
- stabilirea unor definiții și standarde comune la nivelul UE,
- introducerea unui sistem de autorizare simplificat, eventual printr-un ghișeu unic,
- precum și integrarea DAC în politicile industriale și de inovare ale Uniunii.
De asemenea, este esențial ca DAC să fie inclusă explicit în legislația climatică și în sistemele europene de contabilizare a emisiilor negative, astfel încât aceste tehnologii să poată beneficia de sprijin financiar și să fie recunoscute în sistemele de compensare a emisiilor.
Fără sprijin public, DAC rămâne o tehnologie nerentabilă
În stadiul actual, majoritatea proiectelor DAC sunt nerealizabile fără un sprijin public consistent.
Exemple precum programul DAC Hub din Statele Unite, unde până la 50% din costurile de capital sunt acoperite prin fonduri publice, arată că intervenția guvernamentală este esențială pentru atragerea capitalului privat.
În lipsa unor granturi, subvenții sau mecanisme de sprijin precum contractele pentru diferență, aceste tehnologii riscă să rămână la stadiul de prototip sau demonstrație, fără a ajunge în faza de comercializare.
Întrebări legate de echitate socială și eficiență a investițiilor
Această dependență de finanțare publică deschide, însă, și o altă discuție importantă: cea a echității și sustenabilității sociale.
Investițiile masive în DAC trebuie justificate în raport cu beneficiile reale pentru societate, mai ales într-un context în care alte măsuri climatice – cum ar fi izolația locuințelor sau transportul public verde – au un impact direct mai vizibil asupra vieții cetățenilor.
Riscul este ca DAC să fie percepută ca o tehnologie elitistă, costisitoare, fără beneficii tangibile pentru publicul larg.
Riscul de greenwashing și lipsa de legitimitate publică
Raportul atrage atenția și asupra riscurilor legate de percepția publică și posibila utilizare abuzivă a tehnologiei.
În lipsa unui cadru de reglementare robust, există riscul ca unele companii sau state să folosească DAC pentru a „cosmetiza” bilanțurile climatice, fără a reduce emisiile la sursă – o practică cunoscută sub numele de greenwashing.
În plus, fiind o tehnologie de tip „end-of-pipe”, DAC poate fi percepută ca o soluție de evitare a efortului real de reducere a emisiilor.
Pentru a preveni aceste riscuri, raportul recomandă stabilirea unor criterii stricte de eligibilitate și transparență, precum și integrarea DAC într-un mix echilibrat de soluții, nu ca substitut pentru alte măsuri.
Contribuția DAC la neutralitatea climatică: potențial și condiționalități
În ceea ce privește potențialul tehnologiilor DAC, studiul estimează că, în scenariul în care Uniunea Europeană își va atinge obiectivul de neutralitate climatică până în 2050, aceste tehnologii ar putea contribui cu 40 până la 170 milioane de tone de CO₂ captate anual.
Această contribuție ar reprezenta între 10% și 20% din emisiile reziduale ale UE și ar putea juca un rol important în completarea eforturilor deja existente.
Însă atingerea acestor cifre depinde de o serie de condiții:
- acces la energie regenerabilă ieftină și abundentă,
- amplasarea strategică a unităților DAC în apropierea siturilor de stocare geologică,
- dezvoltarea unei infrastructuri transfrontaliere eficiente
- și existența unei forțe de muncă specializate.
Impactul asupra mediului și nevoia de acceptare socială
Implementarea pe scară largă presupune și o analiză atentă a impactului asupra mediului și comunităților locale.
Procesul DAC necesită infrastructuri complexe și cantități semnificative de energie electrică și termică. Iar construcția acestor facilități poate genera efecte negative asupra ecosistemelor, utilizării terenurilor și peisajelor locale.
Totodată, este necesar un efort de comunicare clar, prin care să fie explicat publicului scopul, beneficiile și limitările acestor tehnologii, pentru a obține acceptarea socială necesară.
Concluzii: un potențial semnificativ, condiționat de acțiuni rapide și coordonate
În concluzie, raportul Comisiei ITRE avertizează că tehnologiile DAC și DACCS pot avea un rol semnificativ în atingerea obiectivelor climatice ale UE. Însă numai în condițiile unui cadru legislativ solid, a unor investiții publice și private coordonate și a unei planificări strategice care să țină cont atât de realitățile economice, cât și de justiția climatică.
Întârzierea în stabilirea acestor condiții riscă nu doar să frâneze progresul în domeniul tehnologiilor de eliminare a carbonului, ci și să afecteze competitivitatea Europei în cursa globală pentru soluții climatice avansate.
CITEȘTE ȘI:
Raport: Stadiul de inovație în captarea carbonului – de la ficțiune la piață de miliarde
