Este mai aproape de noi decât credem, iar inovația în captarea carbonului are loc chiar acum. Care sunt soluțiile propuse, de unde găsim finanțare și ce avem palpabil până în acest moment – am regăsit în cel mai nou raport al Agenției Internaționale pentru Energie (IEA): „Starea inovației în domeniul energiei”.
De ce avem nevoie de captarea carbonului?
Lumea are nevoie de captarea carbonului pentru a-și atinge obiectivele climatice. Chiar dacă am reduce drastic emisiile, vor rămâne domenii – precum aviația, agricultura sau industria grea – unde emisiile sunt greu de eliminat complet. Aici intervine captarea dioxidului de carbon (CDR – Carbon Dioxide Removal): o familie de tehnologii și soluții care scot carbonul direct din atmosferă și îl „sigilează” pentru zeci sau chiar mii de ani.
Dar nu toate metodele sunt la fel. IEA clasifică aceste soluții în două mari categorii:
Soluții naturale – plantarea de păduri, refacerea turbăriilor, a solurilor sau ecosistemelor costiere;
Soluții tehnologice – de la filtre chimice care extrag CO₂ din aer, până la injectarea acestuia în rocă sau beton.
Metodele de captare tehnologică sunt diverse și aflate în diferite stadii de maturitate:
▪ BECCS – Bioenergie cu captare și stocare
Este cea mai avansată tehnologie CDR în prezent. Implică arderea biomasei (plante care absorb CO₂ în timpul creșterii), captarea CO₂ rezultat și injectarea sa în subteran. Astfel, ciclul devine negativ. În 2024, aproape 2 milioane de tone CO₂ au fost captate astfel, iar proiecțiile vorbesc despre 60 Mt CO₂/an până în 2030. 90% din capacitatea actuală provine din instalații de bioetanol, unde concentrația mare de CO₂ face procesul mai ieftin.
▪ DAC – Captarea directă din aer
DAC folosește ventilatoare uriașe și substanțe absorbante (lichide sau solide) pentru a extrage CO₂ direct din atmosferă. Este o tehnologie promițătoare, dar scumpă: costurile variază între 100 și 900 USD/tonă, iar în 2023 prețul mediu al creditelor DAC a fost de 700 USD/tonă. Până în 2030, capacitatea DAC ar putea ajunge la 7 Mt CO₂/an.
▪ Stocarea subterană a biomasei și bio-uleiului
Start-up-ul american Charm Industrial transformă biomasă în bio-ulei prin piroliză și îl injectează în subteran. Această metodă oferă stocare pe sute sau mii de ani. În paralel, se testează și injectarea nămolurilor organice în cavități saline sau depozitarea peleților de biomasă în camere subterane.
▪ Biochar
Prin piroliza biomasei, rezultă un carbon solid, stabil, care este încorporat în sol. Este folosit mai ales în agricultură pentru îmbunătățirea fertilității. Este astăzi cea mai mare sursă de credite CDR livrate – ~85% din total.
▪ Mineralizare
CO₂ reacționează chimic cu minerale alcaline (ex. bazalt, zgură de oțel, ciment uzat), devenind carbonat solid. Se poate face în subteran (ex. Carbfix în Islanda) sau în materiale de construcții (ex. CarbonCure, Neustark). Costurile sunt mai mici, dar capacitatea totală este redusă – câteva zeci de mii de tone pe an în prezent.
▪ Captare oceanică
Prin metode electrochimice, apa de mare este trecută prin instalații care scad pH-ul și stimulează absorbția CO₂. Tehnologia este în fază incipientă, dar atrage interes – în 2023, Boeing a semnat un contract cu start-up-ul Equatic pentru 62.000 de credite CDR.
Cine finanțează inovația?
În ultimii 5 ani, au fost mobilizate sume uriașe pentru dezvoltarea CDR:
Finanțare publică:
SUA: peste 3,5 miliarde USD pentru huburi DAC;
UE: 690 milioane USD pentru stocare geologică;
UK: 28 miliarde USD pentru huburi CCUS;
Japonia, Canada, Norvegia – granturi de sute de milioane USD pentru proiecte BECCS și stocare subterană.
Investiții private și venture capital:
DAC: 1,7 miliarde USD investiți în start-up-uri (ex. Climeworks, Heirloom);
Biochar: 80 milioane USD din 2022;
Mineralizare: 700 milioane USD în ultimul deceniu (ex. Fortera, Neustark).
Acorduri de livrare:
Microsoft, Google, Boeing și alte companii au semnat contracte de zeci și sute de mii de tone de CO₂;
Microsoft este responsabil pentru 60% din creditele CDR vândute în ultimii 5 ani.
Exemple concrete: Climeworks și Vesta
Climeworks – pionier DAC din Elveția, operează în Islanda și colaborează cu Carbfix pentru stocarea CO₂ în formațiuni bazaltice. A dezvoltat propria metodologie MRV împreună cu DNV și Lawrence Livermore National Lab. Scopul: să creeze un cadru robust pentru monitorizare și verificare.
Vesta – experimentează cu creșterea alcalinității oceanului, prin răspândirea nisipului verde (olivină) pe plajele marine. Este printre puținele companii care publică datele complete din testele de teren.
- Provocările rămase:MRV-ul (monitorizare, raportare, verificare) este scump și complex – poate reprezenta până la 50% din costul total CDR.
- Piața este instabilă – majoritatea tranzacțiilor sunt în avans, pentru livrări în viitor.
- Lipsa de standarde clare pentru ceea ce înseamnă o eliminare „de calitate”.
- Incertitudine privind durabilitatea unor metode, în special cele naturale sau bazate pe sol.
IEA recomandă:
- Crearea de centre de testare cu acces deschis;
- Lansarea unor portofolii globale de proiecte pilot, cu finanțare publică;
- Implicarea guvernelor în achiziția directă de credite CDR;
- Stabilirea unor principii comune pentru eliminări de calitate (durabilitate, adiționalitate, verificabilitate).
CITEȘTE ȘI:
Cea mai mare fabrică de captare a CO2 va porni în 2025. Este tehnologia salvatoare?
