O comunitate se afla pe patul ei de moarte. Locuitorii insulelor Carteret isi impacheteaza deja casele si se pregatesc sa devina primii refugiati din lume alungati de schimbarile climatice.
Text de Dan Box
Am fost pe insulele Carteret pentru mai bine de o saptamana, am locuit intr-o casuta facuta din palmieri sago, m-am trezit odata cu cocosii si m-am dus la culcare odata cu Soarele – atat cat imi permiteau tantarii de nisip sa gust din frumusetea apusului. E greu sa gasesti cuvintele pentru a exprima just ceea ce se petrece acolo. Imaginati-va insula tropicala la care ati visat mereu: nisip alb, palmieri cu nuci de cocos, iar unicul sunet e acela al copiilor jucandu-se in apele limpezi precum cristalul ori murmurul incet al unor conversatii.
Exista o biserica, o scoala si bucatarii in aer liber, unde se coace la focul molcom facut din coaja de palmier. Am inotat si m-am spalat de sarea de pe trup in apa rece ca gheata, scoasa din put. Oamenii radeau de pielea mea alba. Incerc sa prind cat mai multe din limba lor locala si sa le fac cadou poze Polaroid, foarte populare printre sateni.
Insa, nu, nu e paradisul. Asta este si motivul pentru care sunt aici. Locuitorii stiu foarte bine ca viata lor comuna se apropie de sfarsit. Vorbiti cu cineva suficient de mult timp si veti vedea ca e trist si infricosat. Umbland pe insula Han – cea mai mare din arhipelag – se poate observa cum fluxul inalt si furtunile de la ultimul Craciun au patruns pe pamant, otravind pomii fructiferi de care depinde hrana comunitatii. Multi s-au uscat, nu au ramas decat niste forme scheletice, iar cei ramasi sunt pricajiti, luptand cu bolile.
Insula insasi se micsoreaza, la randu-i, pe masura ce marea inghite din plaje si pamant. In unele locuri poti sta de-o parte a insulei si poti observa oceanul albastru de partea cealalta, printre copaci. Deja este prea putin pamant ramas pentru toti locuitorii insulelor. Plimbandu-ne printre locurile devastate, prietena mea Reuth, o localnica, imi tot spune cat ii pare de rau… Am intrebat-o de ce. „Imi pare rau pentru insula mea“, a raspuns ea suspinand. „Acum imi dau seama ca intr-o zi nu o vom mai avea, ca va disparea si nimic nu va mai exista aici. Vom pierde totul.“
O zi intreaga am vaslit intr-o canoe departe in reciful de corali ce inconjoara aceste insule si le protejeaza de marea amenintatoare. Acum, valurile se lovesc cu forta de coralii impietriti, ne putem imagina valurile precum niste hoti care fura coralii bucata cu bucata si ii arunca pe plaja. Pe masura ce vasleam prin lagune, ceilalti locuitori ai insulelor aflati cu mine in barca imi aratau pana unde se intindea pamantul nu cu multi ani in urma: o distanta incredibila fata de locul unde se afla tarmul in ziua de azi, pe putin 50 de metri, poate mult mai mult.
E greu de crezut ca doar schimbarile climatice au provocat toate aceste modificari. Insulele nu sunt decat un atol, in ultima instanta, iar natura lor geologica e predestinata scufundarii. Trebuie sa fie ambele cauze luate impreuna – insule ce se scufunda si o mare al carei nivel creste foarte rapid. Sau poate ca numai cea de-a doua cauza e mai usor de observat. Dar, intr-adevar, am ajuns sa realizez, nu conteaza atat de mult cauza scufundarii insulelor. Se intampla acum, iar vietile acestor oameni, cu biserica, scoala, copiii care se joaca in apele limpezi, au ajuns la sfarsit. Si e un pacat… de moarte.
