Mașinăria reciclării se urnește greu în România. Și nu pentru că n-ar avea suficiente instalații de reciclare a deșeurilor, ci pentru că, în mod paradoxal, acestei țări sufocate de gunoaie îi lipsește materia primă.
Prinși la mijloc între criza financiară, reducerea consumului și incapacitatea cronică a autorităților de a pune la punct o infrastructură de colectare selectivă, reciclatorii reduc la jumătate producția, așteptând în zadar afluxul de materie primă necesar pentru rentabilizarea afacerii. Nici salubrizatorii n-o duc mai bine. Aceeași criză care scade rata de colectare a taxelor de salubrizare, și-așa ridicol de mici, pune mulți operatori în situația de a-și reface calculele și de a se gândi serios să tragă obloanele.
Legislație avem, implementare, mai puțin. Ca un elev silitor, Ministerul Mediului scoate legi pe bandă rulantă și din când în când mai bate obrazul autorităților locale, cerându-le implicare. Mesajul ajunge însă greu la urechile fudule ale primarilor, care sfarsesc uneori chiar să pună bețe în roate unor proiecte mari, finanțate din bani europeni.
Unde se produce fractura? Ce împiedică coagularea acestei infrastructuri care teoretic are destule instrumente ca să devina viabilă? Un fenomen atât de complex nu are, evident, o singură explicație. De la cetățeanul care trebuie convins că gunoiul trebuie să ajungă în cel mai rău caz la groapa de gunoi și nu în râu, la primarul care preferă să nu-și supere alegătorii prin măriri de taxe și până la agentul economic care raportează statului cifre de reciclare existente doar pe hârtie, un interminabil șir de disfuncționalități gripează această mașinărie greoaie a colectării și reciclării.
